Ziua 5: Ziua cea mai lunga

Luati un pahar de bere (sau de sangria) si relaxati-va: acesta este un post lung si chiar daca nu va ajunge cat cei peste 14 kilometri facuti pe jos intr-o zi de septembrie in Barcelona, tot nu veti reusi sa scapati de el cat ai spune “fiesta” decat daca inchideti fereastra…dar de ce ati face asta? 🙂

Ziua incepe cu un brunch lenes in Plaza de España, unde la un parter de cladire veti gasi cafeneaua Buenas Migas, de fapt unul dintre sediile acestui lant de cafenele atragatoare si mai mereu strategic plasate, astfel incat sa puteti admira locuri frumoase in timp ce savurati o cafea, scrieti pe blog sau, de ce nu, ambele (este o astfel de cafenea si langa Sagrada Familia, de exemplu).

Dupa o prealabila vizita pe terasa mall-ului Las Arenas si cateva focaccia luate de la cafeneaua de care spuneam mai sus (puteau fi mai bune, asa ca nu vi le recomand), am traversat mareata intersectie catre statia de pe partea diametral opusa, pentru a lua autobuzul care duce la Castelul Montjuïc, aflat pe dealul cu acelasi nume (deal care incepe cu una dintre cele mai frumoase cladiri din Barcelona, Palau Nacional, care gazduieste si Muzeul National de Arta a Cataluniei.

Drumul in sine se poate face si cu Funicularul, insa cum nu tineam neaparat sa platim vreo 6 euro pentru mai nimic, am ales varianta mai putin trendy.

Drumul cu autobuzul nu se compara deloc cu o excursie cu RATP-ul din Iasi si ale sale traume olfactive, iar faptul ca Plaza de España e punctul de inceput al traseului iti cam garanteaza locuri berechet. Zona e foarte frumoasa, verde si mai ales plina de obiective: despre unele voi povesti, despre altele (ca, de exemplu, sediul Fundatiei Joan Miró) n-o sa amintesc mai mult de atat.

In fine, punctul terminus al traseului e chiar in zona de acces a Castelului. Daca nu esti pasionat de istorie sau nu tii sa bifezi un loc de belvedere cunoscut, vizita nu te va da pe spate…dar daca tot va ganditi sa mergeti, puteti alege prima duminica a oricarei luni, cand intrarea in foarte multe muzee e gratuita sau ziua de 24 septembrie, ziua Z a festivalului Mercé.

Denumirea de “castel” e cel putin inselatoare: nu veti gasi aici nici fineturile arhitectonice de la Peles si nici aerul inexpugnabil pe care il are din unele unghiuri Branul. Desi nu si-ar avea locul pe valea Loarei, fortareata care vegheaza deasupra Barcelonei e, totusi, incarcata de istorie, iar simularea grafica a evolutiei in decursul timpului te face sa realizezi ca cetatea a avut o existenta tumultoasa in decursul anilor.

Avantajul inaltimii e ca vederea iti e relativ neobturata indiferent de unde privesti.

Si daca tot esti decis sa privesti in toate directiile, vei vedea foarte repede ca viata de zi cu zi isi are ritmul ei chiar la poalele dealului: portul industrial nu doarme nicio clipa.

Cu vizita incheiata si inca suficient timp pana la caderea serii in care, se lauda catalanii, focul de artificii e remarcabil, am decis ca zona merita explorata si altfel decat din fuga autobuzului. Zis si facut!

Variante de a ajunge inapoi de unde plecasem cu cateva ore in urma sunt nenumarate, dar drumul prin gradinile publice din apropiere merita incercat: veti trece prin Jardins de Joan Brossa sau Jardins de Mossèn Cinto Verdaguer, zone in care merita petrecuta o dup-amiaza lenesa.

In apropiere, de altfel, se afla si Gradina Botanica din Barcelona, care ocupa o buna parte din coama dealului si se intinde pana aproape de Stadionul Olimpic, la randu-i o opera de arta (constructia datand din 1927!) si espanata foarte chic pe care se afla atat Palau de Sant Jordi (unde urma sa se desfasoare concertul U2) cat si Turnul de Comunicatii Montjuïc, apartinand Telefonica, o opera de arta in sine, aparut cu ocazia Olimpiadei din 1992.

In partea cealalta, Stadionul Olimpic e la randu-i un obiectiv foarte fotografiat. Privind fatada impunatoare e greu sa ghicesti ca spatiul respectiv e destinat unor competitii sportive si nu unor spectacole sau unor reuniuni la nivel inalt.

Zona asta, plina de dinamism si totusi de relaxare ofera oricarui tip de fotograf materie prima. Pot doar sa-mi inchipui ce ar putea sa obtina un pasionat de fotografie urbana sau fotojurnalism in aceste locuri.

Dar cum din drumul pana la baza dealului mai ramasese macar jumatate, n-a mai fost loc decat de vreo cateva cadre si apoi de aplicarea dictonului “calatorului ii sta bine cu drumul”. Evident, nu inainte de a mai prinde macar o data turnul care mi-a atras privirile din prima zi in lumina apusului.

Zona din jurul Palau Nacional e cu totul si cu totul deosebita. Si ea pregatita pentru o Expozitie Universala, cea din 1929, e atent lucrata pana in cel mai mic detaliu. Chiar si artezienele din zonele laterale ar putea fi in alte orase elemente numai bune de pus in piata centrala. Explorarea ar fi mers insa mult mai bine daca zona n-ar fi fost deja inconjurata de garduri pentru restrictionarea accesului, astfel incat intrebarea “astia vor sa dea niste artificii sau sa detoneze muzeul?!” fiind cumva justificata data fiind dimensiunea ariei inchise.

Si, din nou, Plaza de España! Cum mai erau inca doua ore pana la momentul culminant al zilei iar foamea nu mai parea un gand de departe, o paella in asteptarea artificiilor nu suna a idee rea. Paella nu e nicicand o idee rea, ar zice unii 🙂

Aaaa, artificiile? Nu, n-au aruncat in aer Palau Nacional (ar fi fost si pacat de bunatate de cladire!), dar au fost un spectacol deosebit. Deosebit si prin prisma valului de oameni veniti sa le vada, din cauza (sau in onoarea) carora intreaga intersectie a fost inchisa, iar din fata mall-ului amintit mai sus si pana la gardurile de protectie din apropierea muzeului era greu sa mai arunci un ac…d-apoi sa pui un trepied?!

Si cum spaniola mea era la fel de buna ca engleza localnicilor, mi-a luat un pic sa gasesc un loc din care sa pot face cateva poze in relativa tihna. A contribuit la moderarea comunicarii si un tanar localnic, care a reusit sa convinga babele ca obiectivul nu le va incurca vederea si pe mine, ca targul pentru a fi lasat langa gardul din mijlocul intersectiei e sa stau jos sa vada si tanti artificiile. Gracias, mamaie!

Dupa incheierea artificiilor, ghici unde s-a scurs toata multimea?! As fi zis c-au intrat in pamant, daca n-ar fi fost insa angajatii de la metrou, care au jucat rolul unor ecluze umane: accesul in subteran se facea in grupuri, pentru a evita orice busculada. Si cum metroul era singurul mijloc de transport, a fost suficient timp pentru resimtit din plin urmarile unei zile despre care povestea spune ca, cel putin din punct de vedere a distantei parcurse pe jos a fost ziua cea mai lunga 😀