A Place To Crash,  Personale

Unul din 108

E o zi fara nume, iar motanul tolanit de-a lungul partii stangi a corpului, cu capul asezat lenes pe abdomen. Pisicile simt procesele inflamatorii, imi amintesc, si o neliniste ciudata ma traverseaza, ca un fior venit de nicaieri. Maine voi avea mereu mai mult timp sau mai mult chef sau mai mult curaj sa fac o programare restanta. Fiecare lucru amanat, ar merita o voce a lui care sa iti spuna cand il alungi din gand: “ce e gresit la acum?”.

….

E marti si, cu verva noului an si promisiunea din precedentul iti iei in serios rolul de pacient. Iei fisa si urci la salon, declamand zambaret: “la mine trebuie doar excizat X, am vorbit cu domnul doctor si am convenit sa vin dupa sarbatori”. Te asezi discret pe unul dintre scaunele de la birou si privesti la oamenii cantonati cate doi in pat, iar gandul ti se duce la Changi, celebrul lagar pentru prizonierii aliati din Singapore. Cei care nu au “partener” de pat nu sunt privilegiatii, ci aceia al caror contact cu realitatea e din ce in ce mai slab.

Supozitor, un supozitor mai aveti? geme la minut batranul galben precum pepenele. Supozitorul se odihneste pe noptiera de langa el, in timp ce perfuzia curge ritmic, pastrand parca ritmul automat al tanguirii pacientului. E greu sa spui daca dementa ii face bine sau rau. De fapt, orice balanta intre bine si rau se prabuseste intre dementa si cancer.

La patul de langa, doi tipi inca in putere incearca sa-si aduca in sezut tatal, macinat de ciroza si hepatocarcinom, ca pe un om din paie. Unul dintre ei incearca sa-i maseze picioarele si spatele, incercand sa amane pe cat posibil instalarea escarelor. Doctorita incearca cu o gratie uimitoare sa tempereze entuziasmul celor doi, reusind sa transforme optimistul “dar are sanse sa se faca si bine?” in “e grav si nu as vrea sa va dau sperante false”. Te uiti la cei doi si socul mangaierii unei carcase ce curand nu va mai fi acolo te inspaimanta. Cat trebuie sa urle constiinta degetelor care curg grijulii pe spatele acela cocosat? Implacabil, primele semne de encefalopatie devin vizibile. Omul e confuz si abia leaga doua cuvinte.

Pe culoar, fantome in pijamale demodate parca plutesc, taraindu-si picioarele, in timp ce o doctorita neasteptat de frumoasa discuta cu un barbat inalt, cu un costum ca scos din cutie. Machiajul discret al fetei si fanfaronada sacoului albastru par transpuse dintr-un univers in care suferinta e doar un scenariu de film, nu o realitate cu densitate proprie, confirmata de fiecare rictus sau privire deznadajduita.

Privesti pierdut pe hol: oare o sa fim o generatie de pacienti cu boxeri, tatuaje si barbi rebele? Sigur e doar ca suferinta se va asorta la tinutele standard ale pacientilor de peste cateva zeci de ani, la fel cum o face si acum.

….

E vineri dimineata, si, negresit, se serveste dejunul: branza intre doua felii de paine si ceai, acelasi tratament ca in ultimele trei zile, ca in toate zilele, uneori un iaurt, rareori si un corn. Iarasi, gandurile unei mese la Changi sunt spulberate numai de diferenta de temperatura: afara e inca bine pentru un inceput de ianuarie, totusi. Pe pat, omul partial coerent de marti e acum intr-o coma agitata, legat de pat, cu instalatia de oxigen bolborosind nelinistitor spre masca-i de pe fata.

Un tip hâtru, pacient mai vechi imi face cu ochiul, lasand doar o secunda sa se vada tigara si bricheta din mana. Ma duc pana la baie, daca intreaba doamna doctor! Omul e simpatic, dar boala nu pare a avea deloc simtul umorului. Hemoglobina e 7 si trebuie sa urce, altfel nici vorba de externare la el.

….

E din noi joi, iar primele trei saptamani din an fug nebune. Seara anterioara adusese o ninsoare ca-n povesti si un pacient ciudat: domnia sa inghitise 6 linguri si, in ciuda evidentului risc pentru propria-i sanatate, parea total neafectat, ba chiar se hlizea tâmp si se arata extraordinar de posesiv cu comoara din adancurile stomacului.

Omul ca o coaja s-a stins in noaptea precedenta. Unul din 108 oameni care si-au luat adio de la viata in acel minut. Pentru el, a fost, ai crede, doar incetarea unei dureri si zbateri continue, din adancul unei come fara scapare.

Dimineata, din amintirea lui ramasese un pat anormal de bine asezat care isi astepta urmatorul musteriu. Nu poti sa te atasezi fie doar si pentru o secunda si ramane intreg. De o clipa de tristete gaseste resurse doamna asistenta, murmurand un “saracul, cat s-a chinuit”, apoi trecand repede la problemele zilei de azi: prea multi pacienti, prea putine paturi si o rezolvare trebuie sa existe.

….

E marti din nou. Torcand de zor, motanul se lipeste de mine asa cum a facut-o de atatea ori. Spun unii, pisicile pot identifica locurile unde exista o suferinta sau o nevoie de recuperare, iar prezenta lor preia energiile negative si faciliteaza vindecarea. O fi adevarat sau nu, e demonstrat e ca torsul pisicii are o frecventa ce stimuleaza refacerea tesuturilor. Privind in ochii lui albastri, nu pare ca-mi voi gasi raspunsul acolo curand, insa blanita calda si sunetul te linistesc.

Un PS cu care probabil ar fi trebuit sa incep: am incercat sa evit sa dau detalii despre care sectie, spital sau oras e vorba. Nu e important. Important e ca am intalnit cadre medicale extraordinare, cu grija pentru pacient si care fac lucruri remarcabile cu ceea ce au la dispozitie, iar ceea ce au la dispozitie e foarte des insuficient si le multumesc! Cred ca acesti oameni, precum si cei pe care ii trateaza, ar merita spitale moderne.

One Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *