Turist in Iasi
Nu mai stiu cum si cand am auzit de Kooperativa 2.0 si ce m-a apucat sa ma inscriu intr-o comunitate a bloggerilor ieseni, dar cert e ca am facut-o. Pana la urma, sunt si blogger si, desi nu-s foarte pasionat de asta, sunt si iesean. Si iata ca in cadrul acestei comunitati online se organizeaza un Iasi Blogging Tour, adica un tur cu ghizi profesionisti, dornici sa ne arate locuri din Iasi asa cum nu le-am mai vazut. Suna interesant! Ok, let’s go! Dar…
Tinuta obligatorie: cravata sau papion! Wait, what? Se marita cineva si nu stiu eu? Nu de alta, dar “protocolar” e unul din ultimele cuvinte din dictionar care i se potrivesc unuia care nu s-a intolit nici cand a avut de dat mana si povestit chestii CEO-ului firmei. Proverbialele patru ace-mi sunt la fel de cunoscute cum ii e partitura de la Für Elise unui tambalagiu de crasma de tara. Dar cum prima camasa gasita necesita doar putina netezire, iar prima cravata se potrivea suspect de bine cu restul tinutei (lauda-ma, gura!)… iata-ma ajuns in fata Teatrului National, in mijlocul unui grup foarte pestrit (si la propriu si la figurat, caci fashion-ul e un fel de Holy Grail al blogging-ului).
Din cei vreo 30 de oameni care au raspuns chemarii, imi era cunoscut in persoana doar unul (Dragos) si despre inca o persoana (Constantin Ciobanu) stiam ca e un fotograf foarte creativ.
Facem cunostinta cu ghizii nostri: Matei, Victoria si Alex si intram in primul obiectiv – mareata cladire a teatrului. Vizitarea costa 8 lei, un cetatean cu ecuson ne arunca privirea de “not my job”, indicandu-ne persoana cu halat albastru care se va ocupa de ghidarea noastra in vizitarea teatrului si de incasarea banilor. Vreun zambet sau raspunsul la salut sunt asteptari care nu se vor implini aievea, dar omul are ecuson, iar ecusonul e un piedestal invizibil. Teatrul nu necesita promovare (si-am incheiat, malitios, citatul).
Patrundem si in sala mare a teatrului, care e o reala bijuterie: nu degeaba e inclusa in mai toate topurile celor mai frumoase sali de spectacole din lume. Intr-o asa frumusete e greu sa fii atent si la explicatii… dar ghizii nostri preiau initiativa si pornesc un dialog constructiv cu reprezentantul institutiei, care scoate la iveala detalii deosebite din istoria teatrului.


Sala are o maretie aparte care te face parca usor vinovat ca nu ai tinuta de gala… dar cum repetitiile sunt pe cale sa inceapa, mai e timp de o poza si apoi o plimbare in voie si multe, multe instantanee (alea de le zice lumea selfie-uri) in restul cladirii.

Timpul trece insa repede si calatorului ii sta bine cu drumul…

Urmatoarea oprire e in fata Primariei, unde, cu ajutorul povestilor spuse cu atata pasiune, ne si imaginam trasuri trase de cai impecabili din care coboara domnitele din lumea buna si domnii galanti ai Iesilor. Amintirile balurilor de alta data si povestea dulce-amaruie a lui Alecu Roznovanu, proprietarul cladirii in care-si are azi sediul Primaria si care nu mult a lipsit sa fie adus la sapa de lemn de nastrusnicii sai fii, compenseaza din plin faptul ca stelele nu s-au aliniat si pentru a vedea interiorul constructiei.

Mergem apoi catre Catedrala Romano-Catolica, unde ne asteapta domnul Emil Bejan. Trebuie sa-i multumim pentru prezentarea detaliata a constructiei (care nu mi se paruse niciodata o reusita arhitectonica, dar e in fapt destul de incarcata de simboluri care nu ti se arata cu una, cu doua). Prezentarea Memorialului dedicat lui Anton Durcovici si turul intregii cladiri au consimtit o vizita foarte reusita, prezentata cu pasiune si caldura (ahm, se aude la vecinii mai barbosi de peste gard? 🙂 )


Next stop: povestiri despre Casa Dosoftei si istoria Curtii Domnesti care in vremuri de demult reprezenta centrul de interes al targului, din zidul careia se mai vad unele urme si azi. Suspansul e construit ca intr-un film de actiune, oprindu-ne apoi la portile palatului, in dreptul statuii ecvestre a celui alintat Fane Babanu’.

Aflam ceva ce ma zgandarea de mult: cel de pe cal e chiar Stefan si nu vreun cneaz polonez ajuns prin cine stie ce incurcatura a echivalentilor din vechime a celor de la Cargus (exista o legenda pe tema asta)… dar totusi niste incurcaturi tot au fost si povestea are un sambure de adevar pe care-l veti afla de la cei din Scoala de Ghizi si Asociatia Turistica Ghizii Romaniei.
Si intram in Palatul Culturii, locul care va fi deschis publicului larg incepand cu 27 aprilie, cand se va organiza si o zi a portilor deschise (hoardele de cuceritori mi le pot inchipui deja), ulterior vizitarea fiind permisa contra cost (40 RON pentru toate muzeele sau cu tarife individuale, cum puteti afla aici). Daca merita? Pai… va fi o expozitie temporara cu aurul si argintul Romaniei, cu contributia Muzeului de Istorie din Bucuresti (exista camere de supraveghere, aviz celor cu inclinatie spre prestidigitatia efectuata in buzunare), iar despre frumusetea cladirii las pozele sa vorbeasca:
Surpriza cea mare e adaugarea unui lift perfect integrat in peisaj care face posibila (si facila) vizitarea turnului cu ceas. Vizitarea va fi permisa in grupuri mici (5-6 persoane), cu ghid si, daca aveti noroc, veti avea ocazia sa gasiti la lucru un om cu adevarat pasionat: domnul Ion Cristea, omul care se ocupa de zeci de ani de intretinerea mecanismului infernal.



Bonus: veti avea perspectiva rara asupra unor obiective ale orasului si asupra pietonalului, direct prin crenelurile turnului.


Dupa aceasta vizita (de care ne-am desprins cu greu), am continuat drumul spre Catedrala Mitropolitana, unde am vizitat Biserica Sf. Gheorghe, adica Mitropolia Veche, o biserica ascunsa in curtea actualei Mitropolii, insa cu o pictura interioara absolut deosebita (dar si cu un kitsch de zile mari la intrare, unde isi au locul cercurile olimpice si avionul care a adus moastele Sf. Andrei la Iasi). Dar cu artistii nu te pui, fie ei mireni sau cu radacini in cler. Iar cu gustul omului, nici atat nu poti, mai ales cand e acelasi care construieste ceva mare la Bucuresti…

Vizita s-a incheiat la un pahar de vorba in Carciuma Veche, un loc frumos, foarte recent deschis peste drum de sediul Bancii Nationale. Meniul e fain, preturile sunt acceptabile, iar pe acolo era mare nevoie de un loc de inspiratie traditionala, unde sa simti caldura unor traditii frumoase si gustul mancarurilor romanesti si licorilor diverse. Asezonati totul cu discutii relaxate si glumite si aveti o incheiere frumoasa pentru o jumatate de zi deosebita.
Mie mi-a facut placere sa-i cunosc pe cei care formeaza blogosfera ieseana. Par oameni draguti si dinamici si sigur s-au bucurat de perspectiva deosebita pe care am avut-o ca turisti in Iasi. In definitiv, un oras pe care-l iubesc si nu prea, dar pe care l-am privit si altfel, prin ochii turistului, un oras care ar putea fi mult mai frumos, dar care a avut un… demaraj mai lent, sa zicem.
Pana la urma, totul se rezuma la oameni: cei autosuficienti sau neinteresati vor cobori orasul in mlastina din care se zbate sa iasa (si o face cu destul succes, in ultimii ani), iar altii, ca domnul Ion Cristea care ne-a vorbit mai bine de jumatate de ora cu pasiune despre mecanismul ceasului din turn sau precum cei trei ghizi deosebiti care ne-au animat cu istorisirile lor, vor continua sa ridice orasul in ochii altora prin contributiile lor (uneori prea putin vazute). Si, pentru a nu fi un joc de suma zero, trebuie sa ne asiguram ca auzim mai mult de cei din urma, in timp ce ii ignoram cu succes pe cei dintai.

3 Comments
Diana
Foarte frumos articolul tau, mi-a placut mult perspectiva si cursul de la inceput pana la sfarsit 🙂
thebigidearo
Multumesc, Diana, ma bucur ca ti-a placut! A fost o zi faina, dpdv-ul asta a facut lucrurile usor si placut de povestit 🙂
DianamaryD
Nice! 🙂