Paraschivescu, Chirila, Badea

O mica segmentare a formatorilor de opinie care-si fac veacul, unde oare?, in media romaneasca.

Primul pe lista:

Radu Paraschivescu intra in categoria “asa da”. Cu un lexic bogat, o mobilitate de invidiat in specularea unei idei, cu un talent implacabil si o rigurozitate neverosimila, insa nu “noiciana” ci joviala, fiul prea putin cunoscutului poet Miron Radu Paraschivescu reprezinta o oaza de bun simt in mass-media romaneasca. Opiniile sale sunt (mini-)eseuri care normeaza prea putin educata masa. Munca sisifica, am zice, insa texte ca “Ghidul nesimtitului” alterneaza hohote de ras cu remarce ca “uite, omul asta vorbeste despre vecinul meu de la 4!”. Cititorul avizat poate lesne gasi “modele de succes” printre randurile acidului Paraschivescu, produsul final fiind recomandat de subsemnatul oricarui doritor de literatura de calitate, lesne de citit si plina de fundament.

Al doilea, in categoria “asa nu”:

Tudor Chirila. Magarontul asta, fiu al unei somitati in literatura si sport (de fapt cel care a ridicat sportul la nivel de arta si a adus literatura intre microbisti) si frate al unui talentat cronicar sportiv (si antrenor, intr-o paranteza fie zis) a reusit sa dea cu piciorul c-o ipocrizie demna de premiile nesimtirii unui proiect care a insemnat stacheta pentru muzica romaneasca in ultimii 10 ani. Senin, cu un suras prostesco-nesimtitoresc, numitul Tudor ne zice ca Vama Veche s-a cam dus dracu`, ca lui i se cam rupe si ca o sa continue in alta formula. Ce uita acest “sex-simbol” al prostiei autohtone e ca, spre deosebire de colegii sai de “trupa”, meritele sale se apropie vertiginos de 0. Bine, Gogule, ai compus, nu zic nu, dar nu singur. Ai facut o facultate intre doua pahare de votca, de acord. Da-i dracu, instrumentistii vin si pleaca, vocea ramane nota distinctiva, nu? Pe dracu, vocea pe care-o ai e mai mult meritul parintilor tai si prea putin al tau. Nu intreba cum vine asta, iti explica blonda de care radeau baietii din Academia Catavencu. Falsule!

Ultimul, dar nu cel din urma:

Mircea Badea, pseudo-templul one-man-show-ului romanesc. Nu ma impresioneaza nici maimutarelile, nici bravadele, nici expresiile lui consacrate (care tind a deveni mai curand clisee decat dictoane, vezi “traim in Romania si bla bla bla), ci ma sperie: asta promovam? O urma (para)fina (vorba grecilor) de talent, multa gestica si putina esenta? Da, in comparatie cu jumatatea lui initiala, Teo, Mircea e de apreciat pentru verticalitatea morala, pentru meritul de a-si face public fara sa se prostitueze intelectual intre manelisti la ore de audienta maxima. Nu-i mult, nici putin, sigur nu-i destul dar e “ceva”. Suna ambiguu? Nu-i bai, ai timp sa citesti de 2-3 ori.