O experienta intima

In ciuda titlului picant, acest post este despre cum am trait concertul James de la Bucuresti 🙂

Despre organizare nu voi spune prea multe: oamenii cu ecusoane cu Lazy Monday n-au nici cea mai mica idee despre nimic, nici macar unde sunt locurile. Din fericire, la un concert James nu ai nevoie nici de locuri si nici de prea multa organizare, iar romanescul “nu-i treaba mea” nu te incurca deloc. Dar na, just saying, probabil organizatorilor nostri de evenimente le vor mai lua cateva zeci de ani pana sa se ridice la inaltimea numelor aduse (vezi si cazul Robbie).

Si intra veteranii din Manchester. Entuziasm, urale. Invarti obiectivul de 50mm si te pregatesti de joaca. Let’s start slow, spune Tim, in timp ce Out To Get You incepe sa-ti insinueze pe sira spinarii disperarea care reiese din fiecare nota. Dansul haotic al solistului te face sa te misti parca purtat de o forta invizibila, pe care n-ai mai simtit-o vreodata. Constati cu surprindere ca e foarte dificil sa canti, pseudo-dansezi si faci poze in acelasi timp.
In trecut, Tim spusese despre Out to Get You: I know someone who runs a psychiatric institution in England, told me this is the inmates favourite song. Si nebunii au gusturi bune, ai zice 🙂

Dupa To My Surprise, una noua, Catapult iti trezeste amintiri despre sinceritate si fotbal, pentru ca I can’t fly, but I can catapult si mai ales pentru ca you’ve seen the best of me and you’ve seen the beast of me so don’t expect me to not be thinking out loud. Cumva, oamenii astia fac exact ce zice melodia: sing what’s on my mind, iar ultimele doua albume (La Petit Mort si Girl At The End Of The World) picteaza povesti pe care le simt aproape. Nu e timp de prea multa analiza, Tim canta din mijlocul tribunei, zadarnicind orice tentativa de asigurare a ordinii: nu ti se intampla prea des sa ai in concert o formatie la care solistul fuge pana in mijlocul publicului pentru a canta o melodie!

Come Home e ratat de doua ori, sintetizatorul cade la datorie, Tim glumeste spunand ca “that’s why we wrote Getting Away With It All Messed Up” si schimba din mers setlist-ul, cu She’s a Star, in interpretare acustica. Varianta intima, cu Andy Diagram intrand pe final cu un solo de trompeta care te face sa uiti de problemele tehnice si de orice alte probleme care-ti bantuie prin minte. In fine, Come Home e repornit cu succes (cine zicea ca a treia oara e cu noroc?!) si incalzeste bine publicul. After 30 years, I’ve become my fears, I’ve become the kind of man I’ve always hated. Asa o fi? Vom vedea curand 🙂

Moving on. O tipa plange in hohote langa tine, prietena ei incearca din rasputeri sa o consoleze, fara succes. Cine stie ce pierdere a rascolit in ea aceasta melodie despre modul bizar in care moartea unei persoane dragi poate fi o experienta, paradoxal, frumoasa. I’m on my way, soon be moving on my way. We all are, adaugi, cu vocea taiata de suferinta consumata langa tine.

Next stop: Interrogation, o melodie despre ipocrizie si tendinta de a judeca repede si dur oamenii si apoi experiementand exact aceleasi situatii si realizand ca nu esti deloc mai breaz. De fiecare data cand arati cu degetul spre cineva, verifica sa nu ai alte trei degete orientate spre tine. Legaturi si conexiuni de tot felul, intr-o melodie densa, angoasanta.

Seria autoironica continua cu Bitch, iar asta-i probabil singurul context in care e acceptabil sa vezi vreo 1000 de oameni cantand “I’m a bitch, bitch, bitch” si sa nu ti se para ciudat. Bitching about everything e sport national la noi, iar melodia prinde de minune la public. Cumva, oamenii astia la 55+ ani reusesc sa fie de o vioiciune incredibila.

Sit Down are efectul contrariu, lumea se apropie in valuri de scena, paznicii fac fata cu greu entuziasmului general, atatat din plin de Tim care mai are un pic si sare in mijlocul lor. Daca acum se abtine, peste inca 2 melodii repeta baia de public, cantand Surfer’s Song, o melodie despre diversitate si libertate in toate felurile posibile. Nu conteaza ce si cum iubesti, atat timp cat simti ca e corect, iti sugereaza cheliosul britanic. Inainte de asta, Dear John aduce priviri critice sau speriate din partea jumatatilor prezente la concert: daca incepi sa canti cu prea multa pasiune I wrote a song to tell you I’m leaving, afraid to say these words to your face e, probabil, un motiv suficient de ingrijorare 😀

Giganticul Sometimes urmeaza, cu povestea unui Benjamin Franklin fara nume (someone who wanted to be struck by lightning) si fascinantul refren: sometimes, when I look in your eyes I can see your soul. Poti doar sa ghicesti cati din corul ad-hoc care incheie melodia fredonand asta se gandesc la cate o persoana anume…

Attention iti spune ca we don’t learn from our mistakes, iar baietii se retrag de pe scena in asteptarea bisului….care e cerut cu vehementa, tribuna vibreaza periculos intr-un vacarm total. Dincolo de autosuficienta englezeasca, James par cu adevarat miscati de tratamentul primit din partea unui public pe care nici in patria lor nu-l vad atat de energic.

E cazul sa recunoastem: we’re all Getting Away With It All Messed Up, aceasta melodie pe care ai putea s-o porti cu tine in suflet in fiecare context, din ce in ce mai des. Lucrurile nu-s niciodata simple, albe sau negre, iar singurul leac impotriva disperarii pare a fi rasul, inclusiv cand subiectul din context e propria persoana. Respecta ironii, accepta infrangeri, bucura-te de lucrurile rare si deosebite. Daniel’s saving Grace, canta Tim in timp ce se misca intr-o dezordine imperturbabila, animat de energia transei. Nu stii daca a simti cu adevarat a ta melodia asta e binecuvantare sau blestem, asa ca apesi pe declansatorul aparatului foto, in timp ce iti dai seama ca ambele raspunsuri sunt la fel de adevarate si nu se exclud reciproc.

Say Something e ultima piesa grea din concert, care se incheie cu Nothing But Love, Andy cu ochelarii in forma de inimioare, impartindu-s timpul intre cantatul la trompeta si backing vocals alaturi de Ron si nelipsita mandolina a lui Adrien Oxaaal. O incheiere fantastica pentru un concert care te face, vorba cantecului, sa shed another skin and strip away all your protection. Unde au fost baietii astia atata timp? Sau, mai exact, unde am fost eu atat timp de i-am descoperit atat de tarziu? 🙂 Nicio problema, e ok si acum si picteaza experiente de zi cu zi in culori deosebite.

Intr-o seara in care chiar s-a potrivit perfect partea cu do everything you fear, in this there’s power, fear is not to be afraid of am imbinat fotografia de eveniment (care poate fi interesanta!), am ragusit cantand versuri care spun atat de multe, totul in fata unei scene pe care se afla una dintre cele mai aparte formatii din istorie. Not too bad! 🙂