Mneatsa, tie :)

Recitind blogul vechi imi vine in minte imaginea de final din cartea copilariei mele, cand personajul (ironic, poarta numele meu), se plimba pe nisipul plajei intorcandu-se mereu pe urmele lui, parca pentru a le adanci, a ramane in ele ca o dovada a existentei sale. Acum, dupa un an, nu-mi dau seama daca incerc sa recrosetez o viata sau doar fac aceleasi greseli, cautandu-le cu incapatanare. Iar ma incearca sentimentul ala de “I will lose myself on the way, one day”…m-am impacat cu trecutul, dar parca tot mai fac compromisuri cu prezentul, din cand in cand. Hai, domnule psiholog, beleste ochii si zi-mi tu, stie-tot, ce e? E o nevoie, e un reflex, instinct, gol? Acum gandeste-te la toata teoria ta de categorisire si reinventare a “mini-proceselor din perspectiva psihanalitica”, da, alea pe care le acuzai ca ne guverneaza viata. Alea carora nu le-a dat Freud importanta. Toata generalizarea ta e un mare cacat, after all, daca nu-ti poti raspunde tie si celor care conteaza.

Construim alter-ego-uri, umplem goluri…sau reinventam universuri, ne reinventam si pe noi prin ele? Adaptare sau regenerare? Turning point sau starting point? Punem forme noi pe tipare vechi sau ne luam “valiza” si o umplem cu miresme noi, pentru noi? Pot raspunde la intrebarile astea aici? Nu, acum nu. Pot raspunde “fata cu mine”? Nu, nici macar atunci. Yet.

Stiu, e primul post dupa o perioada foarte seaca, fara nimic. Nu fara emotii, fara expresie…sau o fi expresivitate? Ambele.

Welcome back, again, mie, cu tot ce voi putea culege in juru-mi. In mare aceleasi vise, dar cu probleme mai putine. Mai capabil, mai natural, mai adaptat si mai dispus la mai multe. Mai matur? Nu, nu doar…mai matur si mai copil in acelasi timp. All in one, superoferta. Bine ca nu-s mai compact, ca zau c-ar fi fost reclama la detergent 🙂