Micile drame

25.02.2009

Sunt sigur ca urmarim cu totii, macar ocazional, stirile. Ati remarcat vreodata cat de impersonal e prezentata puzderia de accidente mortale, de oameni care isi gasesc sfarsitul in cele mai banale, incorecte sau cumplite moduri? Nu e pic de regret in vocea interfetei prompter-sticla, cel mai adesea cu par blond. La finalul calupului informativ vei sti doar ca „un om a fost zdrobit de marfar in apropiere de Gaesti”, ca „o batrana si-a gasit sfarsitul sub rotile unui tir ramas fara frane” sau ca „un tanar a pierdut contrulul volanului” si a fost imbratisat de moarte asa cum masina sa a imbratisat un copac viguros. Desigur, „viteza mare si carosabilul alunescos au dus la aceasta tragedie”. E mai probabil sa ne amintim ca masina „rula cu 90 de kilometri la ora” decat numele nefericitului. Sau macar locul unde era. Nu avem nume, nu stim cine era sau ce facuse, pentru cine conta sau viata cui a fost saracita.

Nu acelasi lucru se intampla atunci cand moare cineva relativ cunoscut. Genericele abunda de lumanari si plansete, analisti dezbat problema, Diaconescu porneste o adevarata investigatie. Desigur, pe episoade. Iarasi, a murit X. Acum circumstanta conteaza mai putin, numele insa ne ramane in minte. V-ati gandit vreodata ce face distinctia dintre micile drame ale fiecaruia si calitatea de „personalitate trecuta la cele vesnice”? In fond, cei pentru care X necunoscutul conta sufera in cam acelasi mod cu cei pentru care X celebritatea conta.

Recent m-am gasit fascinat de muzica celor de la The Veils. Formatie mica si subevaluata, care canta un indie-rock de-a dreptul remarcabil, The Veils beneficiaza de un solist sarit bine de pe fix, cu o perspectiva extrem de lugubra asupra mortii – prin insasi faptul ca o abordeaza uneori direct, alteori voalat, dar in aproape toate melodiile e ceva ranjind de dupa un colt de sunet sau vers. The Veils are muzica micilor drame citadine, a celor care nu vor prinde niciodata prima pagina dar vor prinde radacini in inimile catorva,  plus un soi de tensiune si suferinta cotidiana bine inglobat in melodii mai vesele sau mai triste. Nu morbit, nu macabru, pur si simplu tanatic.

Creierul uman este fascinant in modalitatile de a-si gasi cai de coping, de a ascunde sau a metaforiza posibilitatea mortii in orice clipa. Fara nici un sentiment de justete, fara o logica interna determinata, fara posibilitatea de a o elimina complet macar o secunda, ba chiar fara a sti cu certitudine ce e dincolo, „doamna cu coasa” (ca vorbeam de metafore) e ascunsa in bancuri, amanata cu gandul, ridiculizata, alegorizata si studiata inca din timpul liceului in cadrul memorabilei lectii „atitudinea ciobanului moldovan in fata mortii”.

Nu rar, unele dintre ideile mele au fost caracterizate ca fiind, ca sa fim delicati, putin ciudate. Acum doi ani, in timp ce rezemam dozele de bere privind luna rasarind din spatele celebrei epave din Costinesti, mi-am speriat destul de zdravan un foarte bun amic cu o intrebare care, probabil, ar da fiori reci pe sira spinarii in absolut orice conditii. In ciuda oricarui bun simt, logica din spatele intrebarii este perfect fundamentata: recent, mijloacele de exprimare a persoanei, modurile in care suntem prezenti si capatam o dimensiune oarecare in viata unor persoane s-au inmultit considerabil. Suntem ID-uri in liste de messenger, numere in agendele telefonice, mai mereu insotite de poze si tonuri de apel specifice, conturi lucitoare pe hi5, bloggeri mai mari sau mai mici, username-uri pe diferite forumuri sau, de ce nu, in jocuri online. O data cu inmultirea modurilor de exprimare, a crescut oarecum paradoxal si indiferenta noastra si nevoia de control. Ei, intrebarea care nu-mi dadea pace era: „oare cum si ce vom simti atunci cand ne vom gasi in situatia de a sterge pe cineva drag din lista de messenger, de a-i inchide contul de hi5 sau de a il scoate din lista de prieteni pentru ca acea persoana va fi murit?”

Stiu, e lugubru, e infiorator, de cum ati citit inceputul intrebarii, creierul vostru a functionat pe traseul „nu, acest lucru se poate intampla altcuiva, dar nu mie, eu nu pot fi in aceasta situatie”. E una dintre cele mai batatorite cai de coping cu o situatie stresanta. E acelasi traseu pe care vi-l stimuleaza inconstient stirea despre omul sfartecat de tren sau batrana calcata de tir. „Nu e al meu, e al altuia!”. E si motivul pentru care moartea unei personalitati ne afecteaza intr-o mai mica sau mai mare masura, pentru ca simtim o legatura, drama devine cumva a noastra.

V-am inspaimantat destul! Ipoteza salientei mortalitatii din cadrul Teoriei Managementului Terorii, fondata de Greenberg, Pyszczysnki (da, nici eu nu-i pot pronunta numele) si Solomon afirma ca facerea salienta (constinentizarea) ideii de mortalitate reprezinta o sursa de anxietate si teroare, iar managementul acestei terori se realizeaza prin doua mecanisme psihologice: eforturi cognitive si comportamentale in sensul validarii propriei conceptii culturale, respectiv eforturi cognitive si comportamentale in sensul cresterii stimei de sine. Relativ recent, prin 99-2000 s-a demonstrat ca salienta posibilitatii mortii in orice clipa duce la activarea atasamentului fata de persoanele semnificative, deoarece relatiile apropiate au valoare culturala si adaptativa. Sunt sigur ca ceea ce ati citit pana acum v-a indus suficienta anxietate si teroare, ba chiar as putea paria ca v-ati foit un pic in scaun. Acum, pentru ca e cazul sa inchei sinistrul articol si pentru a completa micul debriefing va rog ca, nu de dragul teoriei mai sus mentionate ci de dragul celor dragi voua, sa mergeti sa aveti grija mai multa de ei, pentru ca micile drame nu ne vor evita nici pe noi, iar cand acestea ne vor gasi, sa avem mai putine regrete. Si nu uitati sa-mi spuneti cum sta treaba cu validarea conceptiei culturale si daca v-a crescut stima de sine dupa ce ati avut rabdarea de a urmari pana la capat acest articol.