Imitation Of Life

“Have fun in the graveyard”, imi spuse, mucalit, un prieten, auzind ca-mi voi petrece o zi intr-un cimitir, pentru a-i satisface dorintele putin morbide ale bunicului meu, dornic de a face curat la mormintele familiei.

Oricum ar fi, o vizita intr-un astfel de loc te face sa fii un pic meditativ, vazand sirurile parca nesfarsite de pietre funerare, unele spunand povestile unor oameni disparuti dintre noi, altele asteptandu-si, lugubru, oaspetele. Ce preocupare morbida trebuie sa fie a-ti pregati cu constiinciozitate groapa – iar unii o fac cu o abnegatie demna de un diagnostic psihiatric.
Dupa o astfel de vizita, a petrece cateva ore pe o banca din cel mai mare parc al orasului, citind o carte care spune:

Căci toată lumea îi îngroapă pe cei apropiaţi cumva, cu o conştiinţă încărcată. Rapid şi adînc. Si-i pomenesc, ţinîndu-le slujbe şi îngrijindu-le mormintele de parcă nu de moarte s-ar teme ei, ci de cel mort. Să nu se întoarcă. Căci le aduce aminte de ceva. Că şi ei pot muri. Şi se străduiesc cu încăpăţînare să uite asta.

e in sine o fina ironie.Pana la urma, a curata cu indaratnicie o piatra funerara a unui apropiat e, probabil, un mod de a te pune la adapost de propriile angoase, un soi bizar de a apela existente pe care le crezi suspendate in eter. Imitation of life.

Dar nu doar despre cimitir a fost acea zi de vineri, ci si despre revederi si amintiri de tot felul, din diverse momente, unele adanc ingropate sub o patura de intamplari si ani care au trecut. In locul casei batranesti si gradina a carei imensitati n-o puteai cuprinde nici cu alergarea entuziasta a copilului mic a rasarit o vila cat toate zilele. Usor, usor, pe strada uitata intr-un colt de oras au aparut recent si alte case impunatoare, dar buncarul cu gazon tuns militareste indeamna la respect: proprietarul, insusi, e un afacerist de succes, proprietar de magazine, iar importanta lui e marcata si de namila de beton si caramida. Cumva, parca in aer se mai simte, totusi, aerul racoros al casei care existase in acel loc pana cu vreo 10 ani in urma si fiorul unor furtuni urmarite de pe cerdac.

C’mon, c’mon on no one can see you cry, spune melodia si amintiri vechi umbla de-a valma intr-un vartej care te poarta in povesti cu o batrana simpatica si cocosata de vreme, cu viata simpla si asezata, cu zile lungi, de vara, caldura inabusitoare si zeci de lucruri mici de facut pe langa casa, un soi de ergoterapie pe care corporatistii pierduti o redescopera dupa convertiri care fac deliciul ziarelor, cu o pisica lenesa si independenta, cocosi agresivi si caini absurzi, care mananca, de-a valma, mamaliga si visine.

Dar calatorului ii sta bine cu drumul, iar primul loc numit acasa e totusi la vreo 130 de kilometri distanta. Va fi o toamna interesanta, spui, apoi apuci pe o sosea care ar fi putut fi mai buna.

Treci de salba de paduri cu nume ciudat, Rai, Buda si Tiganca, pe care le-ai crezut multa vreme ca fiind denumiri inventate pentru amuzamentul copilului plictisit de drum, in timp ce Morrison iti spune, totusi, sa te tii de volan: keep your eyes on the road, your hands upon the wheel si are dreptate, cel putin cand e vorba de mers cu masina. Nu mult dupa, un accident din care patru masini iesisera foarte sifonate te incetineste si-ti aduce aminte sa inchei ziua asa cum o incepusesi, cu multe ore inainte, in acordurile Roadhouse Blues: the future’s uncertain and the end is always near. Let it roll, baby, roll…