Find The River/Naïvité
Recent, am tot dezbatut starea de fapt dintr-un anume angajator din Iasi. Nu e niciun secret, nici compania respectiva si mai ales nici oamenii care ii formeaza si ghideaza cultura organizationala nu-mi sunt in suflet. De la al lui psihopati care, in alte contexte, ar fi ajuns inchisi la persoane pentru care oportunismul si flexibilitatea extrema a coloanei vertebrale (unii ar zice: si a limbii) sunt principalele abilitati, locul respectiv imi repugna; nu se intrevede nicio urma de regret, nici macar o suparare, doar o scarba nesfarsita intuneca orizontul.
Din fericire, cel putin in unele locuri, viata pare a se fi asezat pe un fagas al ei: saptamanile curg destul de lin, iar zilele pline si cele mai lejere se inlantuiesc intr-un echilibru pe care multi si l-ar dori. In timpul de respiro, apuci sa reflectezi la cine esti si ce te defineste, la cum privesti lumea din jur si abordezi oamenii care iti iese in cale. Intr-o zi din mijlocul saptamanii, privesti in jur si admiri linistea si modul in care oamenii interactioneaza cu jovialitatea pe care nici ei nu o credeau posibila acum ceva timp. Tendinta asta naturala de a lua oamenii, cum zice englezul “at face value” si a decide, fara multa judecata, ca in sufletul lor sunt buni si nu au agende ascunse, reuseste sa faca minuni. Zambesti.
Privirea iti aluneca pe geam si amintirile se amesteca aiurea, amintindu-ti de vremuri cand fiecare cuvant deschidea perspective, scenarii si planuri pe care nici nu le puteai intui. O umbra acopera ranjetul larg, iar o bruma de tristete umbreste privirea: dorinta de a vedea, de a gasi, de a cultiva ce-i valoros in oameni are la baza o pornire – cea de a-i privi ca oameni buni, a priori. E un aer de naivitate care mi-a fost pe alocuri imputat si care, ocazional, se intoarce ca un bumerang neimblanzit, lovindu-ma peste dinti.
In una dintre seri mi-a venit in minte singura melodie pe care o stiu in care apare cuvantul naivite:
Leave the road and memorize
This life that pass before my eyes.
Nonthing is going my way.
Enorma melancolie pe care o strecoara Michael Stipe in interpretare e un amestec de speranta si resemnata mahnire, intr-un amestec greu de suportat, precum imaginea a doua trenuri care s-au intalnit in creierii noptii intr-o gara, un macaz le-a impins aiurea pe drumuri diferite, iar oamenii din capetele ultimelor vagoane privesc cu disperare luminile care se indeparteaza.
Melodia, ca si textul asta, au stat prin minte, dand tarcoale, zile si saptamani. Amareala din gura, aceeasi din prea multe seri, parca vrea sa iti spuna ceva: e sentimentul unei subtile infrangeri, de parca zilele ti-ar intoarce mereu cate o carte si, inevitabil, de fiecare data nu e cartea asteptata. De parca, cinic, lucrurile nu par sa se alinieze. Zilele, ca umbrele trec. Privind in urma, luminile par a se indeparta, in timp ce noaptea cade abrupt peste ultimele sclipiri.
Leave the road and memorize
This life that pass before my eyes.
Everything is coming your way.