Despre CM fara vuvuzele!
asta-i vechi de 2 zile…dar cum pentru asa ceva nu exista “prea tarziu”, l-am incheiat si postat azi.
Pentru ca nu v-am mai scris de mult si (mai ales) pentru ca toata lumea are blog (indiferent daca are sau nu ceva de zis) m-am gandit sa va mai impartasesc din experientele mele cotidiene, chiar daca unele nu-s tocmai profunde. M-am hotarat, va voi scrie cat mai des!
Azi, despre un campionat mondial plafonat de iritantele instrumente de suflat ale bastinasilor si de balonul de joc (in cel mai pur mod posibil, balon!).
Daca europenii au avut atata minte incat sa ataseze un spray unei trompete pentru a obtine un zgomot asemanator, conationalii lui Mandela au ales varianta scuiparii plamanilor intr-o trompeta rudimentara, al carei zgomot aduce aminte de bazaitul rau prevestitor al unui stup de albine deranjat de un apicultor netalentat. Problema mea cu infamele dispozitive nu e faptul ca jucatorii sunt derutati sau ca urletele portarilor nu razbat spre microfoanele de fond, ci ca intreaga emotie a celui de-al doisprezecilea jucator (si cei care au vazut meciuri incarcate de semnificatie stiu la ce ma refer) e nivelata de un veritabil motostivuitor (sau, na, autostivuitor, salut, Borcea!) fonic. Inchipuiti-va un meci de rugby Africa de Sud – Noua Zeelanda in care celebra Haka sa fie inlocuita cu un bazait ca de paraziti.
Revenind la experienta zilei de azi in ale CM-ului, dupa un meci senzational si o lectie de fotbal administrata de nemti, am luat drumul Copoului pentru Argentina – Mexic. Am poposit pe terasa lui George, Match, loc tocmai potrivit pentru o desfatare sportiva (contrastul intre amenajarea minimalista si cu bun simt a terasei si rozul pitiponcesc al time-out-ului e hilar), unde televizoarele suficient de mari si scaunele mai comode decat ar parea la prima vedere iti favorizeaza intrarea in atmosfera partidei. Mi-a parut sincer rau pentru mexicani, carora un steag neridicat la momentul oportun, o bara pe care scria gol si cei 20 de centimetri care ii lipsesc lui Oscar Perez pentru a fi cel mai bun portar din lume le-au dinamitat sperantele intr-o partida in care scorul putea fi la fel de bine invers.
Am mai vazut un offside de judet la care asistentul a aratatcentrul in loc sa-l manance la subsuoara si mi-a parut si mai rau pentru Roberto Rosetti cel care, indiferent daca va lua avionul spre Italia sau va conduce, in compensatie pentru decizia dificila, finala, a dat cu piciorul (ma rog, mana si fluierul) unei sanse imense de a ramane in istoria arbitrajului mondial. Din moment ce jocul nu se reluase inca (conditie esentiala pentru ca un arbitru sa poata reveni asupra deciziei), iar reluarea edificatoare a rulat (intentionat sau nu) pe tabela stadionului, s-ar fi impus ca italianul sa ia singura decizie acceptabila. Uitand ca scopul existentei sale pe teren este acela de a lua decizia corecta, indiferent de riscuri si de promptitudinea cu care ea vine, Rossetti a decis sa tina arbitrajul in secolul trecut. A fost exemplul suprem al tampeniei produse de incapatanarea lui Blatter de a nu accepta proba video intr-un joc prea rapid pentru ochiul si concentrarea atentiei unui om.
