Celor care cred..

I-am vazut prima data pe la finalul anilor 90, intr-o transmisiune live la eternul TVR1. Prin ochii unui pustan, dintr-o casa mai veche decat timpul si printr-un televizor de trei ori mai in varsta decat mine, Vama Veche era o oaza scandalos de puternica de noutate. A fost, cred, primul moment in care mi-a trecut prin gand ca artistii pot face lucruri nebunesti, vazandu-l pe Chirila sarind intr-o fantana arteziana.

Ani de-a randul, i-am ascultat ahtiat, le-am cantat melodiile si le-am vanat aparitiile. Am zbierat ca apucatii “Am sa ma intorc barbat”, ne-am inceput zilele cu “Nu am chef azi” si nu a trecut zi de nastere fara “18 ani”. Ne-am privit complice pe “Epilog”, am plans cu “Ana” si am crescut alaturi de cea mai buna formatie romaneasca a ultimilor, poate, 30 de ani.

Vama Veche a urmat, cumva, o traiectorie asemanatoare cu a U2-ului. Au crescut repede, au lansat un album, Am Sa Ma Intorc Barbat, sclipitor, un Joshua Tree in felul lor, cu structura si sound asemanatoare The Wall. Au urmat insa multe cautari, apoi o compilatie eterogena, tensionata, citadina, respirand aerul de Achtung Baby. Diferenta, insa, a fost ca cei cinci nu au reusit sa invinga furtuna care razbatea din ultimele lor cantece.

O ruptura si apoi momente izolate de sclipire. Un Bed For Love si un Deci 20. O Vama si o Veche.

Din pacate, suma partilor nu este egala cu intregul decat in matematica, iar viata e atat de plina de jumatati risipite pe cat e plina si de vame sau vechi. Ca atatea formatii, Vama Veche a avut si ea un Achtung Baby. A fost un capat, apoi un alt inceput.  Doar ca nu un nou inceput.

Celor care cred ca lumea asta cu iubire va scapa, celor care cred ca muzica lor a schimbat si va mai schimba ceva: mai sunt multi care inca spera ca povestea sa mearga mai departe. Mai sunt destui carora li se face pielea de gaina la amintirea a melodii si momente. Mai e loc de intors?