Older Chests
Zbateri egocentrice. Nimic nu-i mai rau decat un betiv introspectiv.
-
Echipa si profesoara de matematica
26 August 2006. Paraschiv marcheaza imperial si reuseste hattrick-ul. Privind peste cap, profesoara de matematica schiteaza un zambet. E 3-1 in deplasare la FC National si Otelul reuseste sa lege doua victorii consecutive dupa un start de sezon de speriat. In profunda agonie, un om deosebit si un suporter aparte isi asteapta sfarsitul implacabil, privind la echipa pe care a sustinut-o mereu, desi nu a calcat niciodata in tribunele stadionului. A fost ultimul meci al Otelului pe care l-a urmarit si, probabil, una dintre ultimele vagi bucurii inainte de injustul final. Cateva zile mai tarziu, in acelasi pat din care privise victoria galatenilor, a inchis ochii pentru totdeauna. Au urmat…
-
Same Old Fears
Muzica lui are o emotie aparte, care ti se cuibareste in suflet. Finn Andrews e amareala abia sesizabila pe care ti-o lasa in gura o pastila pe care o crezi dulce. Din spatele unor acorduri simple razbate un soi de disperare cotidiana pe care o simti in tine in rarele momente cand totul in jur tace. Originalul vocalist al The Veils pare a fi inteles una dintre fricile noului mileniu – frica de a nu conta. Si fugim, tipam, conducem mai repede, claxonam mai tare, ne adunam in baruri si cantam pana ne dispare vocea si aburii vinului fiert ne gonesc intr-un somn fara vise. Facem teatru, sporturi, dansam si…
-
Fierbinte!
Motto: “Poate mergem chiar acum afara sa privim cum ne imbratiseaza orasul, cu vapoare, cu autobuze si arbori. Cu respiratie si voci si sange. Cu zi si noapte. Cu oameni si eu si noi impreuna. Poate” Scris in stilul flamandei Annelies Verbeke. Scriitura ei e densa si directa, e tensiunea orasului, cea care ti se strecoara sub piele si care devine tu fara sa-ti dai seama. E ceea ce traim, doar ca ipocrizia noastra ne alina durerile constiintei. Cati dintre noi, cu sau fara cineva alaturi, ne culcam si ne trezim singuri? Fierbinte. Domneasca isi valureste asfaltul sub cauciucurile rarelor semne de viata urbana, maxi-taxi-urile. “Coboara cineva la Modern?” e,…
-
Scrie!
Teroarea zilelor astea, tensiunea si disperarea lor, mi-a(u) aratat ca nimic din ce putem face nu ramane mai dainuitor in urma noastra decat litera scrisa. Pe o hartie oarecare, pe un blog, intr-un document, oricand, oricat, orice. Scrie! E urma melcului nostru tarandu-si cochilia de trairi, e o evadare si o izbavire , o deindividualizare altruista, o cimentare a urmelor in nisip. Scrii, deci existi, iar asta transforma ranjetul paralizant al spectrului mortii intr-un rictus dement, de care te inspaimanti si razi deopotriva, suferinta, intr-o pleiada de contraste, de lumini si de umbre, in jocul etern de-a rasu-plansu, cu mangaierea sa dulce-amaruie. Mi-am zis aseara ca “voi scrie”, dar la…
-
In and out of music
Mi-era dor de posturi ca asta. Il incep, fara sa stiu unde voi ajunge cu el. Asta conteaza prea putin, pentru ca de multe ori pornim la drum fara sa stim incotro ne va duce. Pur si simplu, era jenant un blog al meu fara mine. Spuneam candva “zi-mi ce muzica asculti ca sa-ti spui cine esti”. Dar ce se intampla atunci cand nu mai ai rabdarea sau chiar dispozitia de a o asculta? Pana acum, “muzica mea” mi-a oferit urcari de nedescris si prabusiri epice, momente de o tensiune crunta De la topait descreierat si cantari improvizate, la caderi de neimaginat, as fi putut construi o compilatie, un soundtrack…
-
Friends Will Be Friends
In seara asta am beneficiat de o revedere pe care mi-o doream inca de anul trecut. Amintiri cu iz de liceu, cu rasete si ironii, cu inteligenta ascutita a lui Adi si cu rasul superior al lui Ilie. Cu povestile despre cum a fost in multele seri petrecute impreuna, in zilele nesfarsite sau in momentele iritant de lungi, ca o tura de stadion sub soarele arzator. Au trecut ani, vorba cantecului, iar primele riduri de pe fata, o verigheta crescuta parca nefiresc pe deget sau schimbarea obiectivelor au mai taiat din dinamismul si aerul desuet pe care-l respiram candva. Pana si accentul molcom al fostului brasovean pare sa se fi…
-
2% pentru SMURD
Angajate si angajati, va rog sa dati un click pe linkul de mai jos si sa faceti intocmai. E vorba despre 5 minute din viata voastra si 2% din impozitul anual care pot ajunge la o mana de oameni cu o pasiune comuna: salvatul vietilor. Anul trecut din contributiile bucurestenilor s-a cumparat o super-salvare cu cele mai noi dotari. Anul asta, cu putin interes si mai multa popularizare, istoria se poate repeta pentru fiecare centru SMURD. Neangajate si neangajati, rugati cunoscutii, parintii, fratii salariati sa redirectioneze cei 2% catre SMURD. Cine stie, poate o ambulanta in plus va conta. Poate va fi chiar ambulanta care-ti va salva tie viata. Sau…
-
imaginatie taraneasca aka logica curului
(disclaimer: cacofonia e voita) Ma gandeam cu drag la denumirile populare ale unor plante mai mult sau mai putin cunoscute. Gratie debordantei imaginatii si puteri de sinteza si asociatie cu care inhabitantul zonelor rurale a fost inzestrat, intalnim pe toate drumurile (normal, de tara) flori ca: “ciubotica cucului” sau “curul gainii”. No bine, ma nelinistesc doua probleme: 1) de cand are cucul (la pasare sper ca se refera) incaltari? 2) unde e asemanarea dintre papadie si posteriorul unei gaini? Am vazut destule inaripate si imi pun gatul ca gaina cu cur(ul) auriu in asemenea hal n-a eclozat. Dileme existentiale dom’le!
-
Cronica unei ipocrizii
Motto: “When you are younger, man, you throw stones at the obvious targets. As I’ve gotten older, I’ve turned more on myself, and the hypocrisy that I’ve found in my own heart.” Bono, 2001 Constat cu o profunda neplacere ca se probeaza (yet again!) ceea ce ziceam candva despre ironia mea si despre faptul ca uneori cad si eu victima ironiei vietii. Ma simt ciudat sa ma vad facand acele greseli pentru care am acuzat si am judecat multa lume, prin prisma unei intransigente vecine cu obtuzia. However, I can’t help it. Pas cu pas, incalc toate credintele pe care le-am enuntat cu vehementa in anul precedent. Le-am acuzat iubirile,…
-
Mneatsa, tie :)
Recitind blogul vechi imi vine in minte imaginea de final din cartea copilariei mele, cand personajul (ironic, poarta numele meu), se plimba pe nisipul plajei intorcandu-se mereu pe urmele lui, parca pentru a le adanci, a ramane in ele ca o dovada a existentei sale. Acum, dupa un an, nu-mi dau seama daca incerc sa recrosetez o viata sau doar fac aceleasi greseli, cautandu-le cu incapatanare. Iar ma incearca sentimentul ala de “I will lose myself on the way, one day”…m-am impacat cu trecutul, dar parca tot mai fac compromisuri cu prezentul, din cand in cand. Hai, domnule psiholog, beleste ochii si zi-mi tu, stie-tot, ce e? E o nevoie,…