Ultima moda pe facebook e “taguiala” a n indivizi (unde N e cat mai mare si, eventual, pe multi nu i-ai mai vazut de luni sau chiar ani) intr-o poza cu urari sablon, care incep cu “Fie ca…” sau au rime dintre cele mai idioate. Asta e suprema iluzie ca faci ceva bun si simtitor: de fapt, e o fuga de a lua pulsul celui caruia ii faci urarile, un surogat de comunicare. Nu m-ar mira sa apara la un moment dat “taguirea” prietenului intr-o poza cu papuci atunci cand te desparti de el, sau etichetarea unuia care-ti face ochi dulci intr-o poza cu un pahar de suc taiat, in…

Modelele pe care ni le alegem spun mai multe despre noi decat hainele pe care le imbracam sau afirmatiile pe care le facem. Nu pot sa-ti placa porcii si sa mirosi a flori.

Viciile sunt usor de criticat, greu de acceptat si inca si mai greu de abandonat. Putina lume intelege ca, de fapt, nu vorbim de “omul cu viciul sau” ci de “viciul cu omul sau”.

Rusine mie, n-am mai fost de o saptamana pe aici. Dupa o vizita fulger la Galati, unde am revazut minunatiile Gradinii Botanice si ale Complexului Muzeal (multumim, Gabi!) si vreo 2-3 zile mai pline la munca, va promit ca va scriu mai des. Aaa, ce ziceam? Ideea zilei! Gasiti mai jos: Oamenii isi traiesc viata prin comparatie, nu exista nimic absolut. Totul e raportat la ceva. Nu ar trebui sa se numeasca “judecata de valoare” ci “judecata de mai valoare.”

Farmecul pe care-l ofera o gara e greu egalabil: despartiri, revederi, drumuri, bagaje, agitatie, oameni plangand sau razand. Si totul se consuma in secunde, apoi toti pleaca. Mici drame, disperari acute, emotii greu de stapanit, descarcate in batiste si maini fluturand. Nu poti gasi un alt loc cu atatea sentimente developate intr-un timp atat de scurt.

Avem doua cai: fie consideram ca totul e determinat de ceva, explicabil si finit si ca, undeva, exista un control care defineste pana si cazurile exceptionale, fie acceptam ca exista si lucruri imposibil de explicat, definit, inteles. Prima varianta ne da autoritate si securitate, dar poate nu strica si un pic de magie prin vietile noastre, macar din cand in cand.

Oamenii care cauta sunt, in cele mai multe dintre cazuri, cumva amuzanti. Cu o frenezie un pic disperata, se asteapta a gasi cat de repede, de a-si atinge scopul; dar ceea ce e cu adevarat amuzant e ca de obicei gasesc abia dupa ce-si inceteaza cautarile, acolo unde se asteptau cel mai putin.

Recunosc, veche e si asta: “Fluturas, nu mai ai aripioare” constituie protoreprezentarea (sic!) incorectitudinii si hazardului vietii. Copilul desluseste ca existenta are un cinism aparte, ca-ti livreaza cate un rau total nemeritat si cand nu te astepti, ca o sufocare cu perna in timpul unui duios cantec de leagan.

E greu de spus cine suntem cu adevarat. La cum e structurata viata moderna, parem a fi doar o insiruire de roluri cu o serie de elemente comune.

Daca unii cred ca mediul in care traim nu are niciun efect asupra a ceea ce devenim, sunt intr-o imensa eroare. E usor sa remarci diferentele de atitudine: omul de la munte va transfera respectul pentru blocul imens de piatra si celor din jur, cel de baragan va parea blazat de nimicul si platul plin de praf, iar cel de la mare va fi mereu un pic neglijent – lui marea ii va da mereu de mancare si va avea macar doua variante de a pleca.