Bittersweet Symphony

I’ll take you down the only road I’ve ever been, yeah, zice Richard Ashcroft in mijlocul unui restaurant decorat rustic, in care astepti gulasul in paine. Sunt lucruri care, resimtite prea des, duc la saturatie, precum melodia asta care-mi da trezirea in fiecare dimineata. Banuiesc ca la fel se intampla si cu oamenii, facand totul sa fie exact ca melodia: a bittersweet symphony.

Repertoriul se schimba, iar din boxe, vioi, se aude Castle On The Hill, ceea ce e perfect potrivit pentru Praga. Asa se va numi si albumul de poze de aici, desi Bohemian Like You ar fi fost o denumire cel putin inspirata.

Ma, tu ai un vers sau o melodie pentru orice!, iti spun multi. Acum le-ai raspunde ca, modul in care viata a aliniat (sau alienat) lucrurile recent, a facut ca melodia potrivita sa fie When The Music’s Over, ca pentru aproape doua luni de mutenie a boxelor.
Treptat si diferit, cu un playlist 95% nou, in care abia au mai ramas cateva melodii de la LP si Hurts, fara colosii care ti-au modelat viata, te adaptezi la un nou drum. Poate asta e chiar varianta mea de cutting myself some slack.
Radioul din restaurant iti zice ca this ain’t a song for the brokenhearted si ca I ain’t gonna live forever. Muzica are un mod tragicomic de a ti se strecura in viata, parca mereu razand cu o ironie joviala de moment.

Gulasul, aburind, asteapta rabdator langa mine. E cald si unltima zi in Praga iti reaminteste ca va trece, indiferent de vrei sau nu. Both, a blessing and a curse. Cat despre Curse, m-am surprins cantandu-mi melodia si am zambit. O fi de bine? Vedem, e cumva reconfortrant sa stii ca nimeni nu are raspunsurile. Si, daca tot nu le are, mai bine zambesti cu gandul la iluzia controlului si incepi mancandu-ti gulasul. E pacat, se raceste!

Apoi, ca in Johnny Yen, poti spune: Next!