07.10.2020 Garachico, Tenerife Se apropie ora penultimului apus în insula, cel puțin pe moment. Suna ciudat, nu? Suntem obișnuiți ca ultimul sa fie cel special, nu e loc de locuri secunde, de lucruri care aproape s-au întâmplat sau de jumătăți de reușite.  Știm deja, cei mai apreciați oameni sunt cei morți, iar cei mai vizitați se afla pe patul de moarte. În rest, puține lucruri par a atrage prin lipsa unicității. Și totuși, acest aproape apus într-un aproape final de vacanta, pe malul unei piscine naturale formate între munte si mare, aproape topografic și departe cultural de Africa, își are magia proprie. Vuietul valurilor izbindu-se furios de vestigiile ultimei erupții trăite…

E aproape ora 10 și liniștea din jur e clătinata doar de valurile care se sparg ritmic de mal. Sahara e la 300 de kilometri, iar Europa e încă și mai departe. De aici, Insulele Capului Verde par tentant de accesibile. Ești în insula eternei primăveri, ceea ce, asemeni unei melodii de trista amintire (știți voi, aia cu tenerifeeee, cantat lasciv), indica un exotism incitant. "Cine merge în Tenerife s-a ajuns", credeai in urma cu ani, iar acum o vacanta aici e perfect accesibila, pare chiar naturala. Cum perspectivele se schimba cu trecerea anilor. Asemenea valurilor, pare-se ca vei răzbi din ce în ce mai departe. În aer e un…

E un deliciu indescriptibil, sa incepi a scrie, starnit de o idee care ti se agata de minte ca un scaiete indaratnic. Incepi sa scarpini gandurile si, aproape niciodata, nu stii incotro te vor duce. O poezie americana inspira un muzician/mistic/filosof britanic sa scrie o melodie despre dorinta nebuna de a avea inima franta in nevoia de a simti amplitudini noi ale experientei. Despre viata care te traieste si cum tu, asemeni unui client important, ajungi sa gusti din cocktail-ul de trairi si sentimente. Asa cum alt poet iscase frumuseti si sensuri noi din ceea ce experienta aruncase catre el. Despre a fi continuu faurit si fauritor, despre ideile astea…

Poate nu e nevoie ca cineva sa salveze pe cineva, poate suntem doar noi eroii si raufacatorii nostri, durerea si iarba de leac. Poate printul (sau printesa, cum spunea un mesaj vazut candva pe o silieta atat de similara) se salveaza singur(a). Poate asa sunt facute lucrurile, iar sarutul asteptat pentru trezirea din impietrire e doar o mica doza de intelegere si acceptare pe care sa ti-o administrezi singur, ca un vaccin revolutionar care alunga o boala handicapanta si, ca prin minune, sufletul incepe sa ti se miste ca odinioara.

Pentru prima data dupa multa vreme, intr-un an parca in mod special haotic, ceea ce se numeste in mod obisnuit o zi "a mea" m-a prins intre hotarele tarii. Departe de avalansa de urari de "la multi ani" trase la indigo pe care ti-o ofera Facebook-ul (pe care l-am dezactivat in urma cu cateva luni). Lucrand, la fel ca in mai oricare zi de vineri. Un moment in care, printre picaturi, sa te bucuri de momente frumoase, urari sincere si, mai presus de toate, un profund abandon al nevoii de a te simti cumva special fie si pentru o zi in an si doar a te simti. Special. Absolut neimportant.…

Privind de pe deal, vezi cum orasul se schimba in fata ta. Mahalalele vechi,insirate de-a lungul unui rau pipernicit lasa loc turnurilor, sediilor de sticla si otel si unor vile iesite parca din pixul unui cubist ratat. E un asfintit caldut si ploile din zilele trecute mai pastreaza in aer o bruma de racoare. Pasi alene, de-a lungul trotuarului, spitele trosnind ale bicicletelor si trotinetele vesele palesc in zumzetul traficului. Un tramvai zdrangane amenintator, de parca ar vrea sa plece de-a curmezisul pantei, iar scrasnetul rotilor da tonul ceasului din turn. E o ora exacta, ora la care “Hora Unirii”, falsata ingrozitor si totusi atat de familiara, completeaza vacarmul. Brusc,…

inspired by Stutter, a song (and album) by the British band Jamesnot the best of my works, yet suited for the last few years. Driven by the remembrance of being bitten by the tongue. Words have swollen in my mouthWith no way to scream or shoutI could choke on air I breatheAll you hear's a syncopeThere's a beast I won't let outSet in stone and chains by doubtAnd no sound for me to utterAll you hear is but a stutterNot a meaningful expressionOf what's sometimes named depressionWill you ever understandEven though I hold your handStrive to paint what one could seeWith the colors left in meTongue might hurt years from…