Amintiri andaluze – partea a doua
Stand intr-un bar cu specific de bere artizanala si asteptand soarele sa apuna – pare a fi rezumatul unei lungi perioade, intinse parca pe niste ani. Te scuturi repede, insa, reamintindu-ti ca, de fapt, nimic nu sta pe loc dintr-un punct de vedere macar: cateva riduri fine, cearcanele mai adanci si amintirile invadand prezentul sunt martorii care confirma ceea ce un cliseu zicea – vremea, insa, nu ne iarta.
Vremea e cea care te face sa apreciezi o nevazuta minune moderna: aerul conditionat, care face sauna andaluza sa para doar o poza de dincolo de fereastra.
“O sa ne ajungem sa ne bronzam cu masca”, zici, amintindu-ti de nebunia vremurilor pe care le traim. Citim zambete si tristeti in ochi, singurii care par a fi ramas nealterati de vreme. Ultimele doua zile, cu camera cand la ochi, cand la gat si aburii umezi iesind de sub masca au inseamnat si consemnarea ochelarilor de soare la o temporara pensionare pe noptiera de langa patul camerei care iti serveste pentru cateva zile drept casa.
Un batranel simpatic si pisica lui prea sperioasa iti sunt gazde, iar anticiparea nisipului si a marii iti alunga gandurile pe plajele Malagai.
“Ce bine ca Sevilla nu are dealuri”, te-ai gandit cand ai ajuns, dar lipsa unui deal inseamna si mai putine locuri de pozat orasul la apus. O lectie in plus despre lucruri care par bune pot veni la pachet cu dezavantaje neasteptate, la fel cum din neguri pot iesi flori frumoase.
Taticul cu doi copii oprit la o bere (si doua sucuri) afara iti pune un zambet pe fata, in timp ce licoarea opalescenta din pahar se “evapora” in strafundul gatlejului, iar prin pahar incepe sa se vada clar.
13.08.2020, Sevilla
