A bit on the dark side
Dimineața m-am trezit scriind versuri in propria minte, iar din uluiala trezirii a rămas un haiku ratat.
Ultimele zile au prăbușit parca norii de pe cer, destul încât chiar și idealurile de vacanta în alte locuri sa aducă doar un zâmbet fad. Înțelepciunea de a ști ca toate trec te împinge tot înainte prin înșiruirea zilelor și, din când în când, câte o veste sau o realizare îți tulbura nemișcarea.
Mai mult ca orice, mahneste profunzimea incorectitudinii, o grotesca ipocrizie a unui “o sa fie bine” și cum principii, declarații și atitudini se schimba: trestii bătute de vânt. Privind de la distanta, la scara mai mare, soarta face același lucru, malaxand la nesfârșit oameni și visuri. Uitându-te afara, zi după zi, vezi oamenii ca niște efemeride învârtindu-se absurd în jurul unei bile de foc.
O atât de mare irosire: crezând in faptul ca vei răzbi, ca te poți încrede în lucrurile pe care cineva le spune sau face; ca mâine va fi o zi la capătul căreia vei ajunge, măcar doar pentru a putea începe apoi o noua zi.
Ironia intrinseca e ca aceasta speranța e singurul combustibil care îți tureaza motoarele. Chiar și când vestea decesului unui om fain, dar pe care nu-l mai vazusesi de mult îți tulbura somnul. Chiar și când ce auzi azi se pune în fapt invers mâine.
E o gheata fina pe care pășești cu acea iluzorie speranța, pentru ca tot ce poți face e sa pășești; altfel gheata, oricum, se va transforma într-un derdeluș. Chiar dacă uneori pasitul de zi după zi se simte ca o irosire.
I’m wasting my young years
It doesn’t matter if
I’m chasing old ideas
It doesn’t matter if
There’s nothing to lose
Except hope
And hope is a valuable thing.
The poison and the cure
You have to drink
To get by.
