..it’s always the same, zice melodia, si mare dreptate are. Bine, de obicei nu e vorba despre despartiri si caderi nervoase, ci doar de incomprehensibilitatea, sa nu zic tampenia perceputa a mesajului transmis – mesaj care pare atat de clar emitatorului!

In literatura, capacitatea de a transmite celuilalt emotia pe care ai vrea sa o resimta e capitala, iar acest lucru e valabil si in restul artelor; probabil cel mai important sfat primit de cand am inceput sa ma joc de-a fotografia a fost: “nu uita ca privitorul nu stie si nu simte ca tine in momentul in care ai facut-o. Pentru a fi o fotografie buna, trebuie sa-l faci sa simta asta”. Dar daca transmiterea emotiilor necesita maestrie in domeniul respectiv, nu rare sunt ocaziile in viata de zi cu zi cand comunicarea esueaza lamentabil sau, mai mult, duce la situatii hilare, totul pornind de la premisa ca celalalt stie ce vrem sa comunicam noi, iar limbajul e un fel de tichie de margaritar pentru un om chel. Sa va povestesc:

S-a petrecut zilele trecute intr-un magazin micut dintr-un mall iesean. Cele doua cabine de proba (plasate neinspirat, intr-un colt al magazinului, lasand un loc foarte scurt si ingust, care nu permitea circulatia a doua persoane) erau ambele ocupate. Chiar la intrarea pe culoarul ad-hoc, subsemnatul, asteptand ca prietena sa probeze o bluza. O tipa se apropie si, de la oarecare distanta (locul fiind, retineti, destul de greu accesibil) intreaba: “fataaa, unde esti?”. Din zona cabinelor vine raspunsul tipic: “aici!”.  Inutil sa va mai descriu privirea demna de comtemplarea portii proaspat vopsite pe care, siderata, autoarea interogarii a abordat-o. Raspunsul, absolut imbecil, dar totusi atat de corect tehnic e, rememorand mimica fetei, de milioane.

Recunosc, stiam cabina cu pricina, nefiind (cum va spuneam) decat doua, iar una era ocupata de prietena mea. Ranjetul machiavelic si mai ales imaginatia mea bogata, care-si imaginaze deja o continuare la fel de absurda a discutiei m-au facut sa fac eforturi din a nu pufni in ras. Cum ar fi fost sa aud:

- In aia din stanga sau din dreapta?

…pentru ca doar telepat sa fi fost sa-ti inchipui despre care stanga/dreapta era vorba: a locutoarei sau a persoanei de dupa draperie?

Dragilor, pentru a evita momente Kodak care sa ajunga pe blog, va rog: incercati sa va inchipuiti ce va intelege celalalt, cu informatiile pe care le are! El, de cele mai multe ori, nu stie cine e ala, unde acolo a fost, de ce n-a luat aia, etc, etc. Si daca in fotografie se ureaza lumina lina, eu va voi ura, ardeleneste, vorba lina si, desigur, procesata cognitiv anterior emiterii sunetului

Celor sunt suficient de putin ipocriti pentru a-si recunoaste micile ipocrizii, cat si celor pentru care intelepciunea populara (interesant oximoron!) a inventat expresia “a fi mai catolic decat Papa”, le voi spune o poveste. Ea se adreseaza judecatorilor din noi, intransigentilor aruncatori de noroi fara de oglinda.

Goff et all (2008) au realizat un experiment care, popularizat suficient, sigur ar pune noduri in gat multora. Participantilor la un studiu (albi si negri, deopotriva) li s-au prezentat subliminal fie poze cu albi, fie poze cu negri, fie poze neclare, in care rasa individului nu putea fi recunoscuta. Subiectilor li s-a prezentat aceasta parte a studiului ca fiind un “test de atentie vizuala”, ei nefiind constienti de aparitia acestor poze. Ulterior, acestia au fost rugati sa identifice subiectul unui diapozitiv la inceput neclar, dar a carui claritate crestea treptat, cadru cu cadru. O parte dintre ei au urmarit diapozitive cu diverse animale (la inceput, total incetosate, apoi din ce in ce mai clare), iar restul, in mod similar, diapozitive cu maimute.

In prima situatie, numarul de cadre necesar pentru a recunoaste animalele a fost sensibil egal in toate cazurile, indiferent de stimulul subliminal initial. O spectaculoasa rasturnare s-a observat in cealalta situatie experimentala, cand subiectii care fusesera stimulati subliminal cu chipuri de negri au recunoscut faptul ca diapozitivul prezenta o maimuta cu mult mai repede decat cei expusi subliminal la fete de rasa incerta (aproximativ 20 de cadre, fata de 23). Similar, cei stimulati subliminal cu fete de albi au avut nevoie de mult mai multe cadre pentru a recunoaste subiectul prezentarii (26 de cadre, cu 6 mai multe, deci cu peste 25% mai multe decat in cazul celor stimulati subliminal cu poze cu oameni de culoare). Si mai interesant, acelasi efect a fost observat, indiferent de culoarea pielii subiectului.

Rezultatele studiului l-au adus pe Goff (ironia sortii, el insusi fiind un cercetator de culoare)  in pragul lesinului, iar pe mine m-au condus la convingerea ca nu e deloc tarziu pentru a considera ipocrizia o trasatura de caracter. De ce? Pentru ca sunt convins ca rezultatele s-ar pastra daca ancheta s-ar desfasura cu subiecti din cadrul asociatiilor care militeaza pentru egalitatea intre rase. O astfel de perspectiva ne-ar impaca si cu noi insine, deoarece aceste trasaturi au o repartitie gaussiana in populatie, deci am putea discuta despre foarte putine persoane aproape deloc ipocrite, respectiv ipocrite din cale-afara, ceea ce ne-ar plasa pe noi, astia, in calda anonimitate a mediei. Aceeasi perspectiva ne-ar mai scuza derapajele, identificand o ipocrizie functionala, care (sunt convins ca) ne modereaza interactiunile si una disfunctionala, la extremele clopotului statistic – adica acei oameni despre care ne exprimam in termeni de “prost de sincer”, respectiv “ipocritul dracu`”.

Colac peste pupaza, le-am putea desena coronite de sfinti colegilor psihologi care si-ar folosi ipocrizia (pe care unii o numesc, ipocrit, empatie, transpunere simpatetica) in sensul intelegerii si integrarii in universul clientului, dar si pentru a se detasa de problemele acestuia in momentul in care individul paraseste cabinetul. Si pe buna dreptate, niciunul dintre noi n-ar putea rezista prea mult ducand pe umeri si poverile altora.

Stim cu totii ca prea putine lucruri sunt complet albe sau complet negre, iar o minte luminata a zis candva ca adevarul pur si simplu este rareori pur si niciodata simplu. Poate ca, inainte sa meditam asupra motivelor care fac ca acest citat sa mereu actual, ar fi bine sa privim in noi. Am vedea ca ipocrizia modeleaza griurile si impaca intransigenta cu pacatele noastre.

Pentru cei interesati, puteti cita studiul de aici, sau citi articolul complet de aici.

Acum doua saptamani l-am intalnit pe Andrei Dumbrava, un soi de Gregory House al facultatii de psihologie. Comparatia e inerenta atunci cand ti se livreaza afirmatii de genul “cum poate avea pisicoterapia pretentia de a schimba” sau “voi veti fi cozile de topor”, care suna atat de aproape de “you are idiots” al celui interpretat de Hugh Laurie. Omul zice niste lucruri de-a dreptul scandaloase, dat fiind locul si contextul in care face asta, insa nu tocmai incorecte, ca si cum un teolog aflat intr-o biserica ar incepe sa puna la indoiala invataturile rostite dintre portile imparatesti.

Dintre lucrurile deosebit de interesante cu care si-a condimentat pledoaria “antipisicologica”, mi-a ramas in minte mai ales “dilema optimismului”. Intr-adevar, a redus intreaga campanie “gandeste pozitiv” la ceea ce, probabil, este de fapt: o bagatela. Daca acceptam ca optimismul e o trasatura, schimbarea unei trasaturi (presupunand ca e posibila, lucru indoielnic, pe buna dreptate) nu ar putea fi accesibila Ţatei Floarea si nici macar psihologului decat dupa un demers infiorator de lung si complex. Acceptand ca e o stare, acceptam ca interventia asupra sa e oarecum tardiva, din moment ce s-a demonstrat experimental ca e influentat implacabil de confruntarea cu realitatea cotidiana. De fapt, ce rost ar avea sa schimbi un lucru care oricum variaza natural si foarte puternic, in functie de factorii externi.

E, intr-adevar, hilar, sa presupui ca poti modifica personalitatea umana, altfel n-am mai intemnita infractorii, ci i-am trimite intr-un fel de service al mintii. E, poate, la fel de hilar, sa platesti pentru niste ochilari de cal, si-nca unii roz.

Desi a produs multe ridicari din sprancene si inca si mai multe incruntari, a fost prima data cand am simtit ca un masterat e util, ceea ce nu-i putin lucru.