Teroarea zilelor astea, tensiunea si disperarea lor, mi-a(u) aratat ca nimic din ce putem face nu ramane mai dainuitor in urma noastra decat litera scrisa. Pe o hartie oarecare, pe un blog, intr-un document, oricand, oricat, orice. Scrie! E urma melcului nostru tarandu-si cochilia de trairi, e o evadare si o izbavire , o deindividualizare altruista, o cimentare a urmelor in nisip. Scrii, deci existi, iar asta transforma ranjetul paralizant al spectrului mortii intr-un rictus dement, de care te inspaimanti si razi deopotriva, suferinta, intr-o pleiada de contraste, de lumini si de umbre, in jocul etern de-a rasu-plansu, cu mangaierea sa dulce-amaruie.

Mi-am zis aseara ca “voi scrie”, dar la un timp mereu prezent si cat mai continuu, desi nu-i usor. E lipsa de disciplina si, poate, de exercitiu. Un risc asumat si o impacare cu mine. E.

Sa ne scriem si sa ne si citim, recitim, pentru ca randurile insirate sunt o imbratisare peste timp. Daca te mai si pricepi la asta, aproape ca simti bratele in juru-ti, respiratia calda si oftatul usor. Va spun cu o liniste draga, mi-as dori ca ultimul lucru ramas atunci cand va fi sa nu mai pot e acela de a scrie.Un pic egoist, cumva, dar macar asa vor fi ramas mai putine lucruri nespuse. Pana atunci insa, sper sa impartim cat mai multe de-alea bune si de-alea rele, mai putine. Implini-s-ar speranta mea!