Apr 10
9
O jignire aparte
Imaginati-va scena:
El, cu patima neostoita in priviri, isi trece mana prin parul ei balai si exclama extatic: “draga mea, esti superba!”. Ca in scurtmetrajele amuzante, ea sare in picioare, contrariata, si ii arde o palma strasnica.
Ei, v-ati gandit vreodata ca asemenea apreciere sincera la adresa aspectului persoanei care v-a legat (sau, pentru linistea orgoliului vostru, de care v-ati legat) ar putea constitui o jignire profunda?
Este cunoscut faptul ca, in aprecierea frumusetii unei persoane, rolul central il joaca gradul de simetrie intre jumatatile fetei si, prin extindere, ale corpului. Astfel, un grad mai mare de simetrie inseamna, in perceptia noastra, un grad mai mare de frumusete. Problema noastra cea mare, apropo de perfectiune si despre cum nu le poti avea pe toate, e ca aceeasi asemanare se aplica nu doar la caracteristicile fizice, dar, pare-se, si la diferentierea dintre emisferele cerebrale. Trecand peste evidentul misoginism, iata deci ca exista si dovezi din taramul neurostiintelor pentru confirmarea stereotipului “frumoasa si toanta”.
E si motivul pentru care, din ce in ce mai multe fete al caror loc nu e pe sticla isi etaleaza tampenia senina, tarate in fata de frumusetea tulburatoare sau doar de o combinatie de calitati fizice si deprinderi, sa le zicem, parasociale 
Altele, realizand repede care dintre calitatile personale valoreaza mai mult, incearca, la un nivel mai redus, sa le scoata in evidenta. Asa se explica puzderia de avataruri infatisand (ce cuvant!) funduri, sutiene, corpuri rumenite, intinse la plaja sau doar decolteuri si buze tuguiate, pe care amicele noastre se grabesc sa le afiseze. Suntem ceea ce afisam, iar ceea ce afisam e ceea ce avem mai bun.
Iata, deci, un motiv in plus pentru a nu ne extazia in fata oglinzii!
Posted in De zi cu zi by .
Apr 10
6
O poveste in alb si negru
Celor sunt suficient de putin ipocriti pentru a-si recunoaste micile ipocrizii, cat si celor pentru care intelepciunea populara (interesant oximoron!) a inventat expresia “a fi mai catolic decat Papa”, le voi spune o poveste. Ea se adreseaza judecatorilor din noi, intransigentilor aruncatori de noroi fara de oglinda.
Goff et all (2008) au realizat un experiment care, popularizat suficient, sigur ar pune noduri in gat multora. Participantilor la un studiu (albi si negri, deopotriva) li s-au prezentat subliminal fie poze cu albi, fie poze cu negri, fie poze neclare, in care rasa individului nu putea fi recunoscuta. Subiectilor li s-a prezentat aceasta parte a studiului ca fiind un “test de atentie vizuala”, ei nefiind constienti de aparitia acestor poze. Ulterior, acestia au fost rugati sa identifice subiectul unui diapozitiv la inceput neclar, dar a carui claritate crestea treptat, cadru cu cadru. O parte dintre ei au urmarit diapozitive cu diverse animale (la inceput, total incetosate, apoi din ce in ce mai clare), iar restul, in mod similar, diapozitive cu maimute.
In prima situatie, numarul de cadre necesar pentru a recunoaste animalele a fost sensibil egal in toate cazurile, indiferent de stimulul subliminal initial. O spectaculoasa rasturnare s-a observat in cealalta situatie experimentala, cand subiectii care fusesera stimulati subliminal cu chipuri de negri au recunoscut faptul ca diapozitivul prezenta o maimuta cu mult mai repede decat cei expusi subliminal la fete de rasa incerta (aproximativ 20 de cadre, fata de 23). Similar, cei stimulati subliminal cu fete de albi au avut nevoie de mult mai multe cadre pentru a recunoaste subiectul prezentarii (26 de cadre, cu 6 mai multe, deci cu peste 25% mai multe decat in cazul celor stimulati subliminal cu poze cu oameni de culoare). Si mai interesant, acelasi efect a fost observat, indiferent de culoarea pielii subiectului.
Rezultatele studiului l-au adus pe Goff (ironia sortii, el insusi fiind un cercetator de culoare) in pragul lesinului, iar pe mine m-au condus la convingerea ca nu e deloc tarziu pentru a considera ipocrizia o trasatura de caracter. De ce? Pentru ca sunt convins ca rezultatele s-ar pastra daca ancheta s-ar desfasura cu subiecti din cadrul asociatiilor care militeaza pentru egalitatea intre rase. O astfel de perspectiva ne-ar impaca si cu noi insine, deoarece aceste trasaturi au o repartitie gaussiana in populatie, deci am putea discuta despre foarte putine persoane aproape deloc ipocrite, respectiv ipocrite din cale-afara, ceea ce ne-ar plasa pe noi, astia, in calda anonimitate a mediei. Aceeasi perspectiva ne-ar mai scuza derapajele, identificand o ipocrizie functionala, care (sunt convins ca) ne modereaza interactiunile si una disfunctionala, la extremele clopotului statistic – adica acei oameni despre care ne exprimam in termeni de “prost de sincer”, respectiv “ipocritul dracu`”.
Colac peste pupaza, le-am putea desena coronite de sfinti colegilor psihologi care si-ar folosi ipocrizia (pe care unii o numesc, ipocrit, empatie, transpunere simpatetica) in sensul intelegerii si integrarii in universul clientului, dar si pentru a se detasa de problemele acestuia in momentul in care individul paraseste cabinetul. Si pe buna dreptate, niciunul dintre noi n-ar putea rezista prea mult ducand pe umeri si poverile altora.
Stim cu totii ca prea putine lucruri sunt complet albe sau complet negre, iar o minte luminata a zis candva ca adevarul pur si simplu este rareori pur si niciodata simplu. Poate ca, inainte sa meditam asupra motivelor care fac ca acest citat sa mereu actual, ar fi bine sa privim in noi. Am vedea ca ipocrizia modeleaza griurile si impaca intransigenta cu pacatele noastre.
Pentru cei interesati, puteti cita studiul de aici, sau citi articolul complet de aici.
Posted in A Place To Crash by .
Feb 10
12
Scrie!
Teroarea zilelor astea, tensiunea si disperarea lor, mi-a(u) aratat ca nimic din ce putem face nu ramane mai dainuitor in urma noastra decat litera scrisa. Pe o hartie oarecare, pe un blog, intr-un document, oricand, oricat, orice. Scrie! E urma melcului nostru tarandu-si cochilia de trairi, e o evadare si o izbavire , o deindividualizare altruista, o cimentare a urmelor in nisip. Scrii, deci existi, iar asta transforma ranjetul paralizant al spectrului mortii intr-un rictus dement, de care te inspaimanti si razi deopotriva, suferinta, intr-o pleiada de contraste, de lumini si de umbre, in jocul etern de-a rasu-plansu, cu mangaierea sa dulce-amaruie.
Mi-am zis aseara ca “voi scrie”, dar la un timp mereu prezent si cat mai continuu, desi nu-i usor. E lipsa de disciplina si, poate, de exercitiu. Un risc asumat si o impacare cu mine. E.
Sa ne scriem si sa ne si citim, recitim, pentru ca randurile insirate sunt o imbratisare peste timp. Daca te mai si pricepi la asta, aproape ca simti bratele in juru-ti, respiratia calda si oftatul usor. Va spun cu o liniste draga, mi-as dori ca ultimul lucru ramas atunci cand va fi sa nu mai pot e acela de a scrie.Un pic egoist, cumva, dar macar asa vor fi ramas mai putine lucruri nespuse. Pana atunci insa, sper sa impartim cat mai multe de-alea bune si de-alea rele, mai putine. Implini-s-ar speranta mea!
Posted in Personale by .
Jan 10
31
erdeesh, povestea prostiei
Tineti minte reclamele alea porcoase la erdeesh? V-ati intrebat vreodata daca reflecta calitatea serviciilor? Raspunsul e da. Nu mai spun ca iarasi m-au lasat fara conexiune (v-am povestit destul aici), lucru care sigur ma va face sa renunt la remarcabilele execrabilele lor servicii. Povestea despre cum sa NU iti asiguri pastrarea clientilor, in cele ce urmeaza.
Zilele trecute ma trezesc la usa c-o pustoaica blonda, ochi albastri, inghetata bocna (afara era generoasa temperatura de -20 de grade). “Stiti, firma Airbites a fost preluata de RCS-RDS”, rosteste vocea, deloc impacata cu vremea de afara. Dupa ce o lamuresc ca stiu prea bine chestia asta si refuz amuzat oferta de a semna pe loc contractul (trecand peste ideea, ea insasi tembela, de a semna un contract pe genunchi, la usa), primesc replica de milioane (de pumni in cap):
“Pai stiti ca daca nu semnati pana la 1 februarie, vi-l taie!”
Stupoare! Iritare maxima si amuzament retinut. Firma de care a ras o tara intreaga gratie reclamelor “ungurului bulan” imi oferea o mostra de “relatii cu clientii”. Ii explic fetei (nu va ganditi tocmai la tact pedagogic) despre cum vine treaba cu preluarea unei firme, cu cesiunea catre terti, cu beneficii si obligatii fata de clientul care are deja un contract semnat. Mirosind pericolul, fata cu ochii umezi se etrage repejor in spatele unui “mie asa mi s-a zis sa zic”. Bravos, natiune!
Se iau urmatoarele date: client, vechime de 7 ani, contract activ, prelungit 12 luni prin act aditional. I se pune o gagicuta blonda in fata, in speranta ca va semna contractul la lumina becului de pe casa scarilor. Daca nu merge, se ameninta clientul. Daca nu merge nici asta, lasa-l sa se duca, e incapatanat.
Well…sa fie asta singura mea problema
Jan 10
17
In and out of music
Mi-era dor de posturi ca asta. Il incep, fara sa stiu unde voi ajunge cu el. Asta conteaza prea putin, pentru ca de multe ori pornim la drum fara sa stim incotro ne va duce. Pur si simplu, era jenant un blog al meu fara mine.
Spuneam candva “zi-mi ce muzica asculti ca sa-ti spui cine esti”. Dar ce se intampla atunci cand nu mai ai rabdarea sau chiar dispozitia de a o asculta?
Pana acum, “muzica mea” mi-a oferit urcari de nedescris si prabusiri epice, momente de o tensiune crunta De la topait descreierat si cantari improvizate, la caderi de neimaginat, as fi putut construi o compilatie, un soundtrack care sa (a)duca sau induca oricare stare, cate o melodie pentru orice, asemeni unei ape cu valuri, care te ridica sau coboara. Recent (sau mai putin recent), m-am simtit intr-o depresie usoara, dar suficient de lunga cat sa ma sece de resursa asta; fara oceanul pe care sa navighezi, conteaza prea putin cum tii carma.
Rutina ne macina. Invatam sa ne complacem, invatam drumuri si operatiuni, renuntam la a ne mai pune intrebari. Ne nivelam orizontul, nereusitele devin obsesii, obsesiile induc dubiile, dubiile duc la noi esecuri. E, mai mult sau mai putin, un “lead role in the cage”. Dincolo de cusca inchidem prieteni, muzica, nebunii, emotiile prea rele sau prea bune pentru a le mai infrunta. Terapia povesteste in cuvinte mari despre cum “clientul are resursele de a gasi rezolvarea la problema”, neglijand un singur lucru. Asemeni gravitatiei care lipeste obiectele de pamant, si omul pare a fi tintuit de un fel de forta gravitationala a sufletului. Uneori, ea e atat de mare incat nu se mai poate ridica, alteori, atat de mica, incat te scuturi de ea ca de somnolenta matinala dupa un concediu relaxant. Thing is, sa n-o lasi sa te tina pe loc. Recent, am decis sa deschid din nou cusca. Sa pornesc, din nou, pe mare. Am luat cu mine muzica, am inceput sa dau de prieteni vechi, de obiceiuri vechi, sa integrez elementele placute in ceea ce sunt acum si sa ma trag de urechi cu F>G.
Si, apropo de drumuri, tinte si planuri, o conversatie epocala dintr-un episod de Criminal Minds:
Vanzatoarea: Where you headed?
Gideon: Nowhere in particular.
Vanzatoarea: How will you know when you get there?
Am inceput sa-mi fac planuri si sa ma tin de ele. Let it roll, baby, roll!
Jan 10
13
Airbites, dai cu pumnul, pica fisa
Tineti minte acele telefoane publice vechi, care functionau cu fise? Constiinta citadina dezvoltase o zicala cu privire la acestea, zicala pe care o putem extrapola usor la functionarea multora din serviciile de care (nu) beneficiem: “dai cu pumnul, pica fisa”.
Asemeni telefonului, care te trata cu raceala si refuza sa-ti returneze ce-i al tau, insa reactiona la izbitura, functioneaza si serviciile ISP-ului Airbites Iasi.
Scurta cronologie:
Luni, 11.01, pe la ora 18, conexiunea isi da obstescul sfarsit. Dupa 3 ore, sun la call center-ul lor. Vorbesc politicos, salut respectuos. Mi se spune ca sesizarea s-a inregistrat, a doua zi urmand sa vina echipa sa verifice.
Marti, 12.01, ora 15, ii sun din nou. Mi se spune ca echipa a venit, a verificat si trebuie sa mearga. Evident, nu mergea. Ii rog sa revina, pe acelasi ton respectuos. Mentionez ca sper intr-o rezolvare rapida. La ora 16:30 vin 3 indivizi de la serviciul tehnic. Imi spun ca se duc pana sus sa verifice si se intorc. Le multumesc si le spun ca ii astept sa revina. Evident, nu au facut-o. In seara respectiva aflu ca niciun abonat Airbites din cartier nu putea accesa netul.
Miercuri, 13.01, dupa peste 36 de ore in care nu am beneficiat de un serviciu platit, ora 11:16 ii sun. Dupa convorbiri cizelate si pasnice, decid sa schimb tonul. Se ia, asadar, mina de om suparat si pus pe reclamatii si se incepe convorbirea.
Se mentioneaza, explicit: “e al treilea telefon in 3 zile” si “daca pana astazi la ora 16 nu am internet, ma duc la OPC “(de fapt e ANPC, dar daca-i ziceam asa, riscam sa nu stie ei).
Mi se spune ca pana la ora 14 ar trebui sa functioneze. Ignor promisiunea si intreb pe un ton in niciun caz cordial daca au habar cat e amenda. “1000 de euro, 40 de milioane”, continui expunerea sumbra. Evoc iarasi fatidica ora 16. “Puteti comunica acest lucru colegilor?”, inchei. Vocea de la capatul firului, dupa ce a incercat, pe rand, atitudinea superioara si revolta, murmura sfarsit: “da, le voi transmite”.
15 minute mai tarziu, taica-miu ma suna, intreband daca sunt acasa. In 15 minute a primit 2 telefoane impaciuitoare de la Airbites, a fost intrebat daca se afla langa calculator, pentru a efectua niste verificari. La 12:37, taica-miu ajunge acasa si-mi spune ca lucrurile au revenit la normal, internetul functionand de zor. La ora 16:10 (coincidenta sau nu?), baietii de la tehnic revin, urca din nou la ultimul etaj, coboara la mine, se asigura ca totul functioneaza bine.
Privind in urma, nu pot sa nu ma intreb de ce privim ca normal ce nu e normal? De ce trebuie sa astepti peste 36 de ore in van, doar pentru ca ai vorbit frumos, asa cum ai vrea sa ti se vorbeasca si tie, daca ai fi in locul conlocutorului tau, pentru ca o amenintare si un ton ireverentios sa rezolve problema in mai putin de 90 de minute?
Modul de comunicare eficient da masura educatiei unui popor. Atunci cand vom invata ca normalitatea in relatia client-furnizor de servicii trebuie sa se bazeze pe o comunicare asezata si pe respect reciproc, ne vom numi popor educat. Pana atunci, filosofia pumnului pentru a pica fisa si biciului pentru a pune boul la plug va prima, amabilitatea si promptitudinea ramanand concepte frumoase, identificabile pe dexonline.ro
P.S. Airbites a fost preluat vineri de RDS-RCS, ceea ce, probabil, va insemna un nou pas in profesionalizarea serviciilor oferite clientilor, in preocuparea continua pentru satisfacerea nevoilor acestora si in oferirea unui serviciu de interventie tehnica rapid. Acum, aplicati strikethrough la tot paragraful, incepand cu cuvatul “profesionalizare”, apoi trageti apa.
Posted in De zi cu zi by .
Jan 10
9
Friends Will Be Friends
In seara asta am beneficiat de o revedere pe care mi-o doream inca de anul trecut. Amintiri cu iz de liceu, cu rasete si ironii, cu inteligenta ascutita a lui Adi si cu rasul superior al lui Ilie. Cu povestile despre cum a fost in multele seri petrecute impreuna, in zilele nesfarsite sau in momentele iritant de lungi, ca o tura de stadion sub soarele arzator.
Au trecut ani, vorba cantecului, iar primele riduri de pe fata, o verigheta crescuta parca nefiresc pe deget sau schimbarea obiectivelor au mai taiat din dinamismul si aerul desuet pe care-l respiram candva. Pana si accentul molcom al fostului brasovean pare sa se fi transformat usor, abia sesizabil, inspre unul basarabean.
A fost, probabil, cea mai clara dovada ca cei din generatia mea au si alte variante decat a se schimba total sau a nu se schimba deloc. A mai fost dovada ca, desi nu ne mai vazuseram de ani buni, prieteniile adevarate nu se uita, iar amintirile nebunesti sau doar distractive vor fi mereu proaspete si sincere intre oamenii care au impartit acelasi bol de mancare la ore tarzii din noapte, intr-o casa ratacita in Copou. E, poate, un soi de revelatie acela ca oamenii se pot schimba asemeni unor marci de renume, cu ambalaje mereu noi si deosebite, insa cu acelasi continut de calitate, asa cum il stiam de mult. A fost o seara cu adevarat reusita, intre niste oameni noi-dar-parca-inca-vechi, intr-un loc parca prea nou, dar inca respirand ceva din acelasi aer pe care l-am simtit in urma cu 6 ani, cand i-am trecut pentru prima data pragul, coborand la aceeasi masa la care am stat si astazi.
Jan 10
7
Niscai urari
A trecut o luna si mai bine de cand am scris aici. This has go to die change.
Ca tot e inceput de an (+/- 10%), va urez ca 2010 sa va aduca numai schimbari in bine, sa traiti multi ani, dar sa fie si fericiti, ca altfel n-am facut mare branza si, important, sanatate multa, despre care se zice ca-i mai buna decat toate.
Nu in ultimul rand, pentru ca lucrurile mici, multe si rele ne macina, va doresc ca in 2010 sa aveti cat mai putine zile precum cea de care zice-n melodie:
Posted in De zi cu zi by .
Dec 09
5
Revolutia bunului simt
Motto: poporul care nu invata din greselile istoriei este condamnat sa le repete
In urma cu niscai zile, Timisorenii au dat din nou dovada verticalitatii morale si spiritului liber. Poate sangele sarbesc, amestecat din plin cu vita romaneasca, poate apropierea de civilizatia vestica sa-i fi facut, de-a lungul timpului, cei mai sufletisti si intransigenti, singurii luminati dintre reprezentantii neamului denumit generic de Silviu Brucan “stupid people”.
Timisorenii urasc ipocrizia si detesta sa fie masa de manevra a unor descreierati, dar mai mult decat toate ii urasc pe comunisti. Ca in urma cu douazeci de ani, cu riscul contactului cu spray-urile lacrimogene si contondentele bate ale Jandarmeriei, timisorenii au pornit o noua revolutie: adevarata revolutie a bunului simt.
De ce?
Pentru ca e o ipocrizie crasa, sa vii tu, fiu de general de securitate, care a bagat oameni in temnita si sa semnezi vreun act, fie el si o chitanta, la Timisoara, mai ales in conditiile in care ai tropait cu nesimtire la condamnarea crimelor comunismului.
Iarasi, e o ipocrizie crasa atunci cand evoci “revolutia bunului simt” si inovarea clasei politice si faci o strutocamila socialist-liberala, doctrine ireversibil incompatibile atat teoretic cat mai ales practic si sa spui ca reprezinti o solutie.
E o ipocrizie crasa atunci cand sustii ca “invingem impreuna” si tu esti frate cu Patriciu, Voiculescu, Nastase, atunci cand te duci la Moscova pe furis si ii faci vizite nocturne lui Vantu, asemeni unei prostituate de lux. Nu cumva VA invingem impreuna?
Oricat s-ar zice, nici acum, nici in ’89, timisorenii nu au fost manipulati. Au fost primii care si-au pus pieptul in fata pentru a da un semnal. Semnalul libertatii. Semnalul ca putem construi singuri si putem reusi in orice, atunci cand vrem cu adevarat. Semnalul ca adormirea, ipocrizia, minciuna si tradarea comunista nu sunt bune. Pentru ca timisorenii stiu proverbul complet, nu doar prima lui parte. Acesta e: “capul plecat, sabia nu-l taie, dar cu umilinta lantul robiei-l incovoaie”!
Dincolo de toate idioteniile pe care le auzim la televizor, timisorenii au reactionat ostil dintr-un motiv foarte simplu: la 2o de ani dupa revolutie, (neo)comunistii au revenit fara rusine in piata si au cerut revenirea la putere. Deoarece timisorenii au simtit ca o alegere rosie si impotriva firii ar echivala cu un scuipat pe mormitele celor care, in ’89 au murit pentru a ne elibera de jugul comunist. Nu lasati jugul sa se intoarca!
Nov 09
8
Summer sun
Acesta e, probabil, cel mai vechi draft existent pe aici. M-am gandit sa-l scot la lumina, spre a incalzi serile friguroase de toamna tarzie.
Era cazul sa-mi revina si cheful de scris din vacanta. Dupa 7 zile superbe la mare, am beneficiat de inca 6 de lejeritate acasa. Cu mine am strans o tolba de amintiri si cateva fotografii simpatice, dintre care am afisat si pe dA. Ar fi multe de spus, dar ma voi rezuma la o foto-povestioara:
Imi era dor de atmosfera aia de plecare, de emotiile plutind prin gara, de aerul fierbinte si de sunetul surd al marii care-ti apare in urechi in seara plecarii. Parte din astea s-au nimicit de la introducerea vagoanelor etajate, necompartimentate si inchise aproape etans. Drumul e mai sterp si mai putin intim acum, dar urme fine din atmosfera electrizanta care creste in tine pe masura ce te apropii de mare inca se simte. Dunarea e frumoasa si inca la locul ei, iar primul semn al libertatii dainuieste inca, aproape neschimbat de la primele mele amintiri cu privire la drumul spre mare.
Dupa ce am povestit aiurea despre centrala si fabrica de apa grea, am incetat a mai face poze, preferand sa astept sa treaca timpul. Recunosc ca-mi lipseste enorm senzatia indescriptibila, in care simti aerul usor sarat, racoarea diminetii lovindu-ti fata itita pe geamul vagonului si canti aiurea Beautiful Day. Acum iti poti lipi de geam fata si obiectivul aparatului foto, sperand ca de niciunul nu se va prinde mizeria caracteristica trenurilor noastre.
Ne-am cazat intr-un loc simpatic, unde am beneficiat de cam tot ce ne-a trebuit.
Posted in De zi cu zi by .
