Farmecul pe care-l ofera o gara e greu egalabil: despartiri, revederi, drumuri, bagaje, agitatie, oameni plangand sau razand. Si totul se consuma in secunde, apoi toti pleaca. Mici drame, disperari acute, emotii greu de stapanit, descarcate in batiste si maini fluturand. Nu poti gasi un alt loc cu atatea sentimente developate intr-un timp atat de scurt.

Avem doua cai: fie consideram ca totul e determinat de ceva, explicabil si finit si ca, undeva, exista un control care defineste pana si cazurile exceptionale, fie acceptam ca exista si lucruri imposibil de explicat, definit, inteles. Prima varianta ne da autoritate si securitate, dar poate nu strica si un pic de magie prin vietile noastre, macar din cand in cand.

Oamenii care cauta sunt, in cele mai multe dintre cazuri, cumva amuzanti. Cu o frenezie un pic disperata, se asteapta a gasi cat de repede, de a-si atinge scopul; dar ceea ce e cu adevarat amuzant e ca de obicei gasesc abia dupa ce-si inceteaza cautarile, acolo unde se asteptau cel mai putin.

Recunosc, veche e si asta:

“Fluturas, nu mai ai aripioare” constituie protoreprezentarea (sic!) incorectitudinii si hazardului vietii. Copilul desluseste ca existenta are un cinism aparte, ca-ti livreaza cate un rau total nemeritat si cand nu te astepti, ca o sufocare cu perna in timpul unui duios cantec de leagan.

E greu de spus cine suntem cu adevarat. La cum e structurata viata moderna, parem a fi doar o insiruire de roluri cu o serie de elemente comune.

Daca unii cred ca mediul in care traim nu are niciun efect asupra a ceea ce devenim, sunt intr-o imensa eroare. E usor sa remarci diferentele de atitudine: omul de la munte va transfera respectul pentru blocul imens de piatra si celor din jur, cel de baragan va parea blazat de nimicul si platul plin de praf, iar cel de la mare va fi mereu un pic neglijent – lui marea ii va da mereu de mancare si va avea macar doua variante de a pleca.

Oamenii vor mereu ceea ce nu au, iar cand au, isi dau seama ca vor altceva sau ca altul are ceva mai frumos. Ipocriti cum sunt, se arata foarte iritati de pisicile care vor sa iasa pana le deschizi usa, apoi vor sa intre dupa ce o inchizi. Oamenii sunt ca pisicile, doar ca mai inteligenti, deci mai putin sinceri.

Fricile de astazi vor fi  scuzele de maine si regretele de peste ani. Invinge frica!

Mi-au lipsit ideile zilele astea, deoarece am lipsit si eu. Promit ca recuperez

Compensarea si proximitatea (in sensurile lor psihologice) par a fi principalii vectori directori ai vietii. Mereu facem ceva ca reactie la un anumit lucru si pentru ca spatiul pentru acea actiune e liber si aproape.

Lucrurile noastre sunt mai “noi” decat cuvintele pe care le rostim. Daca vorbele vor reusi sa ne pacaleasca inclusiv pe noi, chiar si cele mai banale lucruri ale noastre vor spune mereu adevarul.