Mie-mi plac linistea si spatiul, fie ca ma aflu in mijlocul orasului aglomerat sau pe cine stie ce coclauri. Nu-mi plac spatiile inghesuite si cu sentimentul de “la comun”, open-space-urile corporatiste sau oricare loc unde aglomeratia e la ea acasa. Uneori, ma simt incorsetat chiar si la mine acasa si cred ca nu-s singurul in situatia asta: trei camere, patru persoane si o pisica, deci, invariabil, e destul de dificil sa ai si tu un moment de liniste, in care sa nu-ti ceara cineva ceva sau sa nu dea navala peste tine…

Ca incepusem sa va zic despre corporatii si sentimentul de inghesuiala si micime, mi-a sarit in ochi un aspect neplacut la precedenta mea vizita la sediul cental al firmei pentru care lucrez: toaleta (aia, de-i zice si budă) era prevazuta cu destul de putine cabine, comparativ cu numarul de angajati, iar acestea aveau si un bizar viciu de constructie: intre usa si toc, in partea cu balamalele, exista un spatiu de juma de centimetru (poate si mai bine) prin care, cu putina concentrare, puteai vedea inauntru. De-a dreptul neplacut, am concluzionat eu, care mai mereu am sustinut ca o baie inteligenta ar trebui sa aiba cabine foarte bine izolate fonic, eventual si cu un pic de muzica, pentru a evita situatiile penibile. “Everybody shits”, mi-ati zice, probabil, lucru perfect normal de altfel, dar ia inchipuiti-va cum ati reactiona daca, intr-o dimineata, intrand in baia firmei, ati auzi un “îîîîîîh….fleoşc….aaaaah”, apoi sunetul apei scurgandu-se pe conducta, iar, din cabina, seful vostru cel scortos ar iesi transfigurat de efort si v-ar saluta incurcat (eventual intinzandu-va si mana, in zapaceala de moment)? Sau, mai amuzant, involuntar, ochii v-ar fugi spre mica deschizatura din usa, prin care v-ati ghici seful stand concentrat pe tron? Pe bune, ati zice “buna dimineata, sefule!” sau v-ati face ca ploua, constienti fiind ca si omul de dupa usa v-a identificat? Pe bune, n-are si omul un moment de liniste nici cand ii este atat de necesar…

Ei bine, cu aceste intrebari filosofice in gand, am intrat in baia pentru clienti de la Kaufland. Pe jos, curatel, usa zdravana, sistemul de inchidere simplu, dar eficient…ba chiar, de undeva din tavan, se auzea o melodie placuta, oarecum intima. “Ehhh, in sfarsit cineva care intelege”, mi-am zis. Deschei tacticos capsele pantalonilor (urasc pantalonii cu capse in loc de fermoar!), cuprins parca de acordurile baladei care se auzea nici prea tare, nici prea incet..cand, fara niciun avertisment, o don’soara se rasteste in spatele meu: “UN ANGAJAT HAVA ESTE RUGAT SA SE PREZINTE LA CASA NUMARUL 2″. O clipa de uluiala, dar apoi am inteles: duioasa melodie din difuzor si micul meu moment de liniste fusesera brusc spulberate de anuntul individei. Si, pan’ la urma, ce pisici o fi ala “un angajat hava”?

In acelasi mall in care s-a intamplat si asta, am mai trait o experienta din seria “amuzament urban”. Se facea ca tocmai coboram (impropriu zis, mai exact, coborau cu mine) scarile rulante cand, ca atrase de un magnet invizibil, privirile-mi cad pe un trio omniprezent prin centrele de cumparaturi de pe la noi: la baza scarilor se plimbau doua wannabe-pitzi (stiti voi, stilul de fata inca neexperimentata in ale vietii si cluburilor, care vrea sa para mai pretioasa decat e si abia descopera secretele hainelor lucioase si mulate) si o pitzi veritabila.

“Clasa” din care facea parte cea din urma e cunoscuta tuturor: colanti, obligatoriu albi, ghetute din blana ecologica, de un gri-crem citadin, cu un toc generos, bluza din aceeasi paleta de culori, incinsa cu un brau negru, strans, pentru a scoate in evidenta….desigur, nu buzele – si ele, ornate din plin cu un gloss cum nu se poate mai roz.

Din sens opus, ca intr-un clip cu John Travolta si Olivia Newton John, trei tipi se apropie de scari si repereaza fetele in timp ce pasesc pe prima treapta a pierzaniei – orice pirueta brusca si intoarcere din drum pentru o tentativa de agatare ar fi insemnat condamnarea la hohotele generale ale martorilor.

Vizibil captivati, doi dintre baieti se limiteaza la a intoarce capurile, cu acea manevra disperata care da impresia ca gatul, saracul, se va frange de atata torsiune – ba chiar ai putea sa pariezi ca si ochii se intind spre “tinta”, incercand o evadare imposibila din orbite. Al treilea, probabil un soi de lider, peste care febra aruncatului cu privirea trecuse de mult, incepe sa le cante hâtru:

E sofisticata, ma….cand vezi cum se-mbraca, ma…

Am avut dreptate! Serios va spun, am avut dreptate macar partial cand, cu cateva ore inainte de revelion am spus “nu va faceti iluzii! Maine va fi la fel ca azi, doar ca va va durea capul”. Cei care au sperat ca “noul an” e un fel de panaceu nu sunt decat niste naivi: cam totul a ramas la fel, cu exceptia datei, care se incapataneaza mereu sa ne mai aminteasca adaugarea unui +1 la numarul anilor fiecaruia. Vorba “poanta-i veche, prostu-i nou” se adapteaza repejor in “meteahna-i veche, anul nou”.
Pariez ca in viata de zi cu zi nu ati facut acele schimbari pe care tind sa cred ca vi le-ati promis ca “le va aduce noul an” si pentru ca era cazul sa mai scriu si eu ceva, m-am gandit sa va dau o serie de sfaturi mai mult sau mai putin practice, pentru un an mai reusit. Prin urmare:

1) Exista trei de “Re” mentionati in titlul articolului.Toti trebuie urmati!

De cele mai multe ori nu gasim solutiile la o problema pentru ca problema e formulata gresit. Reformuland o problema pe care ai enuntat-o/privit-o din aceeasi perspectiva multa vreme poate sa te duca automat la solutie. Rezolvarea poate fi ascunsa dupa un perete, iar din pozitia in care stai nu poti vedea dupa el. Restructurarea e un pas complementar – de multe ori, problemele noastre sunt incarcate de elemente neesentiale. Daramand zidul care nu-si are locul in peisaj, puteti gasi iesirea din situatia aparent fara iesire. Nu in ultimul rand, recadrati – gasiti un context mai larg, care sa va permita abordari in genul celor pompos denumite “think outside the box”.

2) Scrie si urmareste!

Aproximativ 97% dintre oamenii din lumea intreaga nu si-au formulat niciodata obiective SCRISE. Bine, merge si sa stii ce nu vrei sa faci. O replica celebra dintr-un serial la moda (am lasat conversatia in engleza, pentru farmecul ei):

Rose: (as Gideon pays his tab at the diner) Where are you headed?
Gideon: Nowhere in particular.
Rose: How will you know when you get there?
Gideon: That’s a good question (glancing at her name tag), Rose, that’s a very good question.

Retineti! Nu 2012 va va aduce un loc de munca mai bun, va va ajuta sa slabiti sau sa calatoriti in jurul lumii. Nu visati la postul de director al companiei anul acesta, daca abia v-ati angajat ca asistent in cel mai neimportant departament. Stabiliti obiectivul realist si abordabil si urmariti-l si, nu in ultimul rand, stabiliti perioade de timp plauzibile in care sa se indeplineasca. Nu de alta, dar “sa slabesc 20 de kile” se va intampla cu siguranta in cateva sute de ani, insa cei care vor lucra la excavari prin cimitir nu vor fi prea impresionati de asta.

3) Fii tu in centrul universului!

Sigur, din cand in cand ne mai loveste vidanja sau calcam in cine stie ce produs al digestiei canine si castigam la loto, imbogatindu-ne peste noapte. In cazul in care insa nu ne dorim sa ne petrecem viata rugandu-ne pentru norocul care nu vine (ca in bancul cu tipul care voia sa castige la loto, desi nu juca), ne-ar ajuta sa ne reamintim ca schimbarea incepe de la noi si ne vizeaza in principal pe noi, iar daca persoana intai, singular, nu face pasul, probabilitatea ca cineva sa ne/te/va impinga pe calea spre succes (si fara vreun interes ascuns!) e…minima.

In incheierea acestei originale introduceri in primul numar al revistei, va urez schimbari in bine in noul an, atat in plan MZ-istic cat mai ales in cel al vietii de zi cu zi si va las cu domnul Andy Szekely, sa va explice el mai in amanunt cum e cu obiectivele astea. Vizionare placuta!

Sunt nervos! Al dracu de nervos vazand tot tam-tam-ul facut pe seama adoptarii unei legi oarecum normale intr-o tara anormala. E, desigur, vorba despre legea privind eutanasierea cainilor vagabonzi. Spun oarecum normala, deoarece legea paseaza problema in gradina administratiilor locale, in loc sa reglementeze un mod de actiune unitar la nivel national.

Ce nu inteleg ipocritii “activisti pentru protectia animalelor” (a se citi, doar a cainilor, ca de acolo iese banu’) e ca, libertatea unui om (sau a unui animal, de ce nu?) se termina acolo unde incepe libertatea celuilalt. Strada nu e a mea, nu e a ta si nu e a cainelui de la bloc, tocmai de aceea trebuie sa fie cat mai curata si mai sigura pentru toti.

Zilele astea suntem inundati de ipocrizii lacrimogene, poze manipulatoare cu “cel mai bun prieten al omului” care, vezi, doamne, are “dreptul la viata” ca “e si el suflet”. Dar gainile, porcii, vitele, iepurii, curcanii, ratele, etc, etc, sunt mai putin animale? N-au si ele dreptul la viata? N-am vazut pana acum vreun flashmob pentru salvarea porcului de Craciun, vreun boicot impotriva carnatilor si nici macar un protest la adresa modului nedemn in care sunt preparate la serbari campenesti ramasitele celui ce va fi fost porcul Ghita, gaina Vasilica sau vacuta Joitica. Nici un demers pe facebook, nici vreo sefa de asociatie “aparatoare a drepturilor animalelor” care sa lacrimeze prin Parlament, sustinand isteric ca “mai bine ma aruncam de la balcon”. Serios, de ce n-a facut-o? Ah, aceeasi ipocrizie cu care “Vier Pfoten” (pentru necunoscatori, Patru Labute – probabil, zice bancul, doua dimineata, doua seara) ne ameninta ca turismul si produsele romanesti vor fi boicotate daca recurgem la eutanasierea cateilor. Pe cand boicotati salamul de porc sau gratarul de pui, dragilor? Asta asa, contraargument la tampenia cu “orice solutie care implica moartea e gresita” si “nu e crestineste”. Orice moarte care nu ne convine e gresita, desigur. Btw, ca sa adaptez situatiei zicerea unui scriitor celebru, “religia e ultimul refugiu al ignorantilor”.

Anda remarca un fapt interesant: spunem “caine comunitar” si e problema tuturor, insa spunem “copiii strazii” si trecem intorcand capul, de parca n-ar fi tot ai nostri. De ce nu hranim si mana intinsa de cersetorul soios? Pentru ca nu ne serveste ego-ul, dorinta noastra de a fi superiori, mana intinsa a napastuitului boschetar nu da din coada si iti este scarba s-o mangai.

Trebuie sa fii idiot si/sau orb sa nu remarci: cainele comunitar e o mare problema. Purtatori de boli si paraziti, tinta mobila si imprevizibila pentru masini, mizerie pe strazi si, in primul rand, pericol. Zeci de mii de oameni muscati, costuri de vaccinare si spitalizare imense, oameni desfigurati pe viata sau omorati. As vrea sa-i vad pe marii iubitori ai “drepturilor cainilor” ca isi spun poezioara privind in ochi parintii unuia dintre numerosii copii mutilati de javre. Nu, nu e adevarat ca toate cazurile respective se datoreaza cainilor cu stapan!

Alta tampenie incomensurabila pe care o tot aud e “eutanasia nu rezolva problema, trebuie sa-i sterilizam si sa-i lasam sa se stinga natural”. Adica cum? Moartea, din cate am verificat ultima data, inseamna incetarea existentei (a existentei fizice, ca sa ii impacam pe toti).  Cum anume non-existenta cainilor nu ar rezolva problema existentei lor? Capturarea la scara larga, sterilizarea obligatorie si imediata, pastrarea pentru o perioada decenta (30-45 de zile) si apoi eutanasierea lor in cazul celor batrani/bolnavi/carora nu li se gaseste stapan responsabil este solutia aplicata in toata lumea. Nicio tara din lumea asta nu-si sterilizeaza cainii ca apoi sa-i lase pe strazi. In acesti ani care ar trece pana cand (ipotetic) s-ar reduce aproape complet populatia de maidanezi, cine suporta costurile vietilor distruse sau a mizeriei lasate? Atat timp cat administratia locala e responsabila de siguranta mea, ar trebui sa ia masura cea mai rapida si mai eficienta. Eutanasierea (eutanasierea, nu parul in cap! look it up!) e scumpa tocmai pentru ca se face in mod omenos, fara a provoca suferinta cainelui. Asa am scapa si de reversul agresivitatii patrupedelor: acele situatii in care oamenii impusca animale pe strazile orasului sau ii bat cu ciomagul. Dar nu, acest lucru nu e posibil tocmai pentru ca infamele asociatii traiesc din expunerea publica a acestor cazuri odioase: lovituri de imagine aducatoare de lovele. Iar eutanasierea in masa ar duce la pierderea definitiva a scopului lor in viata si, mai grav, infundarea ireversibila a robinetului cu bani.

Cand ipocrizia se imbiba de neasumare a responsabilitatii se naste vreo asociatie de protectie a cateilor: discursul reprezentantelor acestora sunt pline de suprageneralizari (“cei care vor eutanasierea sunt criminali”), divagari (“dar cum rezolvam problema acestor criminali?” – ieri la emisiunea lui Moise Guran, ca raspuns la intrebarea “cum rezolvam problema cainilor?”) si alte distorsiuni. Nu vezi insa vreun astfel de sustinator sa spuna: “da, dom’le, ne asumam sa facem si sa finantam noi padocuri pentru 50% dintre cainii vagabonzi din Romania, daca statul face restul”. Par a fi mereu experti in ceea ce nu trebuie sa se faca, mai niciodata in ceea ce trebuie facut. Sustinerea unui proiect de lege care sa promoveze sterilizarea obligatorie a tuturor cainilor fara pedigree, impreuna cu un plan de amenzi zdravene pentru cei care hranesc sau abandoneaza cainii pe cand? Ah, niciodata, pentru ca e mai usor sa hranesti cainele de langa bloc decat sa-l iei in casa si inca si mai simplu decat sa-l duci la doctor si sa iti asumi raspunderea pentru el. Cand e vorba se fie amendat cineva pentru ca un om a fost muscat, “cainele e al comunitatii”, iar disolutia responsabilitatii e buna, dar daca-l iei la suturi daca te ataca, devine brusc “ce ai cu cainele meu?”!

In cazul in care nu au invatat la scoala, cainele e un pradator cu tendinta naturala de a forma haite si de teritorializare – ceea ce vedem prin mai toate cartierele, in mai toate orasele. Nu ataca (de obicei) pe cei care locuiesc in acea zona, insa navalesc pe oricine are un miros necunoscut. Copil sau batran, barbat sau femeie, pe bicicleta sau pe jos. Retineti, nu e sub nicio forma vorba de faptul ca “simte omul rau”. Idiotilor care inca mai cred tampenia asta, le recomand o lectura obligatorie pentru clasa a 4-a: Bubico. “Eu l-am aruncat, manca-i-ai coada!”

Un om inteligent invata din fiecare experienta, un ignorant va avea nevoie de o confirmare atunci cand va fi mort. Am spus adesea ca fotbalul seamana in multe cu viata de zi cu zi si am starnit zambete, de la cele zeflemitoare, de superioritate, la cele un pic jenate, din seria “iar incepe asta cu ideile lui”.
Dincolo de sudoare, injuraturi, scandari si blaturi, fotbalul e o dimanica psihosociala interesanta, un fel de lume in miniatura, cu regulile ei, cu ierarhii, cu simpatii si antipatii si chiar adevarate slujbe (acuzam deseori fundasul ca “nu si-a tinut omul” sau portarul ca “a scapat-o ca pe sapun”). Fiecare joaca un rol in cadrul interactiunii, insa ramane el, cu fricile, bucuriile, preferintele fiecaruia. Unii sunt pierzatori din start, asteptand ca si in viata ca fatalismul sa-si faca jocul, altii se ridica si-i trag pe altii dupa ei.
Vorbim despre jucatori care “pun suflet” sau, din contra, despre faptul ca X “joaca la alibi”, preferand confortul caldut al unui joc care sa-i permita a spune mereu ca a incercat. “Chirurgii” invata adesea ca mereu va exista un peste mai mare in balta, iar implicarea puternica in dueluri fizice risca sa-ti aduca o retragere prematura. Zi de zi, intransigenta ne arata si in afara careului verde ca o coloana vertebrala rigida aduce admiratie, insa si riscul frangerii gatului. “Suferinta si mantuirea sunt intotdeauna personale”.
Fireste, fenomenul nu duce lipsa de cronicari, comentatori si statisticieni. Cei care au iluzia implicarii din postura neparticipativa. Nu-s de judecat pentru faptul ca au o parere. Ei analizeaza, privesc reluari si dau verdicte: “a vrea sã înregistrezi totul denota poate, ca nu te bucuri de nimic”. Fobalul, la fel ca viata, nu iti da reluari. Privitul post-hoc si eventualele compensari sunt iluzia care face esecul mai digerabil.
Un rol aparte in toata vanzoleala asta il are portarul, ultima oprire inaintea plasei portii – inger sau gropar in fiecare secunda. Acesta (care-i si postul meu preferat) se aseamana unui pasitor pe sarma: neantul ti-e mereu in spate, iar orice pas gresit te trimite in haul nereusitei. Paradoxul portarului e ca, desi e singurul jucator mereu cu spatele la poarta, e singurul care trebuie sa stie mereu unde se afla. La fel ca in viata, trebuie sa stii de unde vii ca sa poti alege incotro te indrepti si ca tot drumul sa aiba un sens.
Va marturisesc, nu excelez pe centrari. E si normal, alegerile-s momentele grele din viata, si a face sau a nu face un lucru tinde sa fie piatra de incercare de zi cu zi. Fotbalul ne invata, mai rau decat a iesi sau a nu iesi e sa iesi pana la mijlocul distantei si, dandu-ti seama ca ai gresit, sa te opresti. In fotbal, la fel ca in viata, a face un lucru pe jumatate inseamna a nu fi nici aici, nici acolo, iar din toata agitatia iti vei da seama ca nu mai stii unde-ti e locul si unde ai putea face ceva. Jumatate de om, calare pe jumatate de iepure schiop. La fel ca viata, fotbalul rezerva pentru portari o fina ironie: dupa ce te lupti o viata sa nu scoti mingea din poarta, tot tu esti cel care trebuie sa care sacul cu mingi la final. Si, fiindca spatiul e limitat si n-as vrea totusi sa va plictisesc, inchei prin a va spune: fotbalul si viata au mereu etape.O reusita acum nu va insemna mare lucru inaintea meciului urmator, iar dainuirea e o iluzie. Nu, mereu va mai fi un meci de jucat, un campionat, o miza. Cineva cu barba spunea: “eternitatea nu-i o speranta, e un timp geriatric”.

A very, very fine frenzy!

(fix jumatate de recenzie)

Pe A Fine Frenzy i-am descoperit intr-un serial (parca Private Practice), cu o melodie in genul celor care-ti ofera suferinta si revirimentul de-a lungul aceleiasi piese (Hope for The Hopeless) si m-au prins de la primele note. Dupa bunul meu obicei, am luat cele doua albume lansate de ei pana acum si, pe masura ce ascultam, aveam acelasi sentiment pe care l-am avut cu toti cei care mi-au ramas inexpulzabil (sic!) in suflet (Rice, The Veils, de ex).

La cei 27 de ani ai sai, Alison Sudol, creatoarea formatiei, are ceva din frenezia lirica a lui Morrison, dulcea disperare a lui Damien Rice si gratia lui Amy Macdonald. Pian, versuri complexe si poetice si sintetizatorul produc o atmosfera usor melancolica dar parca totusi calda, genul de muzica pe care ai asculta-o in timp ce ploaia de toamna deseneaza pe geamul aburit.

httpv://www.youtube.com/watch?v=INNmIBs8Ioc

Watching the sky, you’re watching a painting
Coming to life shifting and shaping
Staying inside, it all goes, all goes, all goes, all goes by

 

Stopping the time, the rush and the waiting
Leave it behind shifting and shaping
Keep it inside, it all goes, all goes, all goes, all goes by

 

Ce-ar fi, pe bune, ce-ar fi daca intr-o zi calduta de primavara v-ati indeparta complice de munca, scoala, stres si griji si v-ati duce intr-un colt de lume, sprijiniti de un copac si ati privi cerul? Suna idiot, nu-i asa? Dar cati dintre voi v-ati permis luxul asta in ultimii (zeci de) ani, acei ani care parca fug din ce in ce mai repede?

Cercetarile recente din aria neurostiintelor au speculat ca perceptia subiectiva a timpului e influentata de familiaritatea sarcinilor. Astfel, explicatia pentru faptul ca, pe masura ce imbatranim, timpul pare a se comprima, e data de rutina, de caracterul predictibil al cvasitotalitatii activitatilor noastre. Pentru mai multe informatii:

http://lifehacker.com/5802583/why-new-experiences-are-important-and-positively-affect-your-perception-of-time

dar si: http://www.eagleman.com/

Daca dupa  dovezile foarte serioase propunerea pare mai putin absurd de copilareasca, va invit sa o incercati, la fel cum va invit sa incercati si muzica roscatei americance.

Modelele pe care ni le alegem spun mai multe despre noi decat hainele pe care le imbracam sau afirmatiile pe care le facem. Nu pot sa-ti placa porcii si sa mirosi a flori.

Viciile sunt usor de criticat, greu de acceptat si inca si mai greu de abandonat. Putina lume intelege ca, de fapt, nu vorbim de “omul cu viciul sau” ci de “viciul cu omul sau”.

Rusine mie, n-am mai fost de o saptamana pe aici. Dupa o vizita fulger la Galati, unde am revazut minunatiile Gradinii Botanice si ale Complexului Muzeal (multumim, Gabi!) si vreo 2-3 zile mai pline la munca, va promit ca va scriu mai des. Aaa, ce ziceam? Ideea zilei! Gasiti mai jos:

Oamenii isi traiesc viata prin comparatie, nu exista nimic absolut. Totul e raportat la ceva. Nu ar trebui sa se numeasca “judecata de valoare” ci “judecata de mai valoare.”

Despre apa calda (sau, mai exact, despre lipsa ei), s-a tot scris, atat in ziare cat si pe bloguri. Gasiti la Somnulescu o adevarata epopee (aici, aici si aici), dar nu e singurul (spre exemplu, aici). Despre abilitatea si competenta cu care domnul Nichiduţă a administrat aceasta situatie, neplatind datoriile catre furnizori desi primise banii de la guvern si lasand astfel vreo jumatate de oras sa se imbaieze in cana, gasiti prin presa locala. Dar lipsa interesului pentru apa e simptomatic pentru Iasi si ai sai locuitori.

Omul sfinteste locul, dar apa sfinteste omul, iar cand apa lipseste cu desavarsire, omul coboara urgent spre conditia, dar mai ales mirosul nesputitului, asa cum il descrie Radu Paraschivescu in Ghidul nesimtitului. Ce incerc sa va spun e ca interesul pentru apa nu lipseste doar la nivelul conducerii, ci nici locuitorii urbei nu se remarca prin pasiunea deosebita pentru acest lichid. Cei dintre voi care-s gata sa se revolte, acuzandu-ma ca iar “ma iau” de Iasi si de distinsii sai inhabitanti sunt rugati sa-si inchipuie colectia incredibila de odoruri pe care doar un autobuz 46 sau un tramvai 3 plin ti-o ofera intr-o situatie atat de comuna. Sa-mi spuneti daca nu vi s-a intamplat macar o data urmatoarea situatie intr-un mijloc de transport in comun:

Mana vajnica se agata ferm de bara, lasand sa se intrevada subratul cu a sa pilozitate luxurianta, amintind de padurile virgine ale Amazonului. “Buchetul” are note de ceapa, branza si transpiratie statuta zile in sir si cultivata cu mandria patriotismului local sub camasa de nailon aflata la macar a opta purtare. Sub amenintarea unei epilari definitive si nedorite a parului din nas, renunti la locul pe scaun si te indepartezi cat poti. Bine, cat poti e relativ, data fiind imbulzeala permanenta. Calatorie placuta!

Aceeasi “pasiune” se vede si in lipsa acuta de locuri unde ai putea inota. Daca pe timp de vara cele 2 piscine (cu dimensiunea diferita de cea a cazii de baie) iti ofera o solutie buna (dar scumpa) la strandul cel transmitator de boli de piele, imediat dupa caderea toamnei, singura varianta ramane un club exclusivist, cu un tarif demn de atentat la bunul simt. La capitolul rauri si lacuri, Bahluiul (despre care v-am mai scris vreo 2 randuri) e mai murdar ca niciodata, iar lucrarile de amenajare a albiei se desfasoara cu o lentoare ucigatoare, lacurile amenajate pe albia Ciricului par a fi cel putin la fel de riscante pentru sanatate, iar Prutul e atat de inaccesibil si indepartat incat nici nu merita mentionat.

Ca apa calda lipseste de mai bine de trei saptamani si faptul ca, adunand si cele 14 zile din august in care robinetul cu bulina rosie a bolborosit a seceta, ajungem la mai bine de o luna (din 9, pana acum) in care n-a curs deloc apa calda in sistem centralizat e trist, dar deloc de mirare. Si asta pentru ca, oricat de rai ar fi, conducatorii sunt media nivelului celor care-i aleg, iar ai nostri par a fi de-a dreptul execrabili. Pana cand situatia se va reglementa, pentru concetatenii din 55 000 de apartamente si case (care ar trebuie sa fie) alimentate de CET, ramane doar solutia apei incalzite la lighean, oala sau alte recipiente…sau, desigur, cea alternativa, asa cum reiese din urmatoarea conversatie absolut reala, purtata de doi apropiati la precedenta oprire de durata:

X: “Ce bine ca a revenit apa calda, dupa doua saptamani!”

Y: “Da’ a fost oprita? Nici n-am observat!”

Farmecul pe care-l ofera o gara e greu egalabil: despartiri, revederi, drumuri, bagaje, agitatie, oameni plangand sau razand. Si totul se consuma in secunde, apoi toti pleaca. Mici drame, disperari acute, emotii greu de stapanit, descarcate in batiste si maini fluturand. Nu poti gasi un alt loc cu atatea sentimente developate intr-un timp atat de scurt.

Avem doua cai: fie consideram ca totul e determinat de ceva, explicabil si finit si ca, undeva, exista un control care defineste pana si cazurile exceptionale, fie acceptam ca exista si lucruri imposibil de explicat, definit, inteles. Prima varianta ne da autoritate si securitate, dar poate nu strica si un pic de magie prin vietile noastre, macar din cand in cand.

Oamenii care cauta sunt, in cele mai multe dintre cazuri, cumva amuzanti. Cu o frenezie un pic disperata, se asteapta a gasi cat de repede, de a-si atinge scopul; dar ceea ce e cu adevarat amuzant e ca de obicei gasesc abia dupa ce-si inceteaza cautarile, acolo unde se asteptau cel mai putin.

Recunosc, veche e si asta:

“Fluturas, nu mai ai aripioare” constituie protoreprezentarea (sic!) incorectitudinii si hazardului vietii. Copilul desluseste ca existenta are un cinism aparte, ca-ti livreaza cate un rau total nemeritat si cand nu te astepti, ca o sufocare cu perna in timpul unui duios cantec de leagan.

E greu de spus cine suntem cu adevarat. La cum e structurata viata moderna, parem a fi doar o insiruire de roluri cu o serie de elemente comune.

Daca unii cred ca mediul in care traim nu are niciun efect asupra a ceea ce devenim, sunt intr-o imensa eroare. E usor sa remarci diferentele de atitudine: omul de la munte va transfera respectul pentru blocul imens de piatra si celor din jur, cel de baragan va parea blazat de nimicul si platul plin de praf, iar cel de la mare va fi mereu un pic neglijent – lui marea ii va da mereu de mancare si va avea macar doua variante de a pleca.

Oamenii vor mereu ceea ce nu au, iar cand au, isi dau seama ca vor altceva sau ca altul are ceva mai frumos. Ipocriti cum sunt, se arata foarte iritati de pisicile care vor sa iasa pana le deschizi usa, apoi vor sa intre dupa ce o inchizi. Oamenii sunt ca pisicile, doar ca mai inteligenti, deci mai putin sinceri.

Fricile de astazi vor fi  scuzele de maine si regretele de peste ani. Invinge frica!

Mi-au lipsit ideile zilele astea, deoarece am lipsit si eu. Promit ca recuperez

Compensarea si proximitatea (in sensurile lor psihologice) par a fi principalii vectori directori ai vietii. Mereu facem ceva ca reactie la un anumit lucru si pentru ca spatiul pentru acea actiune e liber si aproape.

Lucrurile noastre sunt mai “noi” decat cuvintele pe care le rostim. Daca vorbele vor reusi sa ne pacaleasca inclusiv pe noi, chiar si cele mai banale lucruri ale noastre vor spune mereu adevarul.