A very, very fine frenzy!

(fix jumatate de recenzie)

Pe A Fine Frenzy i-am descoperit intr-un serial (parca Private Practice), cu o melodie in genul celor care-ti ofera suferinta si revirimentul de-a lungul aceleiasi piese (Hope for The Hopeless) si m-au prins de la primele note. Dupa bunul meu obicei, am luat cele doua albume lansate de ei pana acum si, pe masura ce ascultam, aveam acelasi sentiment pe care l-am avut cu toti cei care mi-au ramas inexpulzabil (sic!) in suflet (Rice, The Veils, de ex).

La cei 27 de ani ai sai, Alison Sudol, creatoarea formatiei, are ceva din frenezia lirica a lui Morrison, dulcea disperare a lui Damien Rice si gratia lui Amy Macdonald. Pian, versuri complexe si poetice si sintetizatorul produc o atmosfera usor melancolica dar parca totusi calda, genul de muzica pe care ai asculta-o in timp ce ploaia de toamna deseneaza pe geamul aburit.

httpv://www.youtube.com/watch?v=INNmIBs8Ioc

Watching the sky, you’re watching a painting
Coming to life shifting and shaping
Staying inside, it all goes, all goes, all goes, all goes by

 

Stopping the time, the rush and the waiting
Leave it behind shifting and shaping
Keep it inside, it all goes, all goes, all goes, all goes by

 

Ce-ar fi, pe bune, ce-ar fi daca intr-o zi calduta de primavara v-ati indeparta complice de munca, scoala, stres si griji si v-ati duce intr-un colt de lume, sprijiniti de un copac si ati privi cerul? Suna idiot, nu-i asa? Dar cati dintre voi v-ati permis luxul asta in ultimii (zeci de) ani, acei ani care parca fug din ce in ce mai repede?

Cercetarile recente din aria neurostiintelor au speculat ca perceptia subiectiva a timpului e influentata de familiaritatea sarcinilor. Astfel, explicatia pentru faptul ca, pe masura ce imbatranim, timpul pare a se comprima, e data de rutina, de caracterul predictibil al cvasitotalitatii activitatilor noastre. Pentru mai multe informatii:

http://lifehacker.com/5802583/why-new-experiences-are-important-and-positively-affect-your-perception-of-time

dar si: http://www.eagleman.com/

Daca dupa  dovezile foarte serioase propunerea pare mai putin absurd de copilareasca, va invit sa o incercati, la fel cum va invit sa incercati si muzica roscatei americance.

O mica segmentare a formatorilor de opinie care-si fac veacul, unde oare?, in media romaneasca.

Primul pe lista:

Radu Paraschivescu intra in categoria “asa da”. Cu un lexic bogat, o mobilitate de invidiat in specularea unei idei, cu un talent implacabil si o rigurozitate neverosimila, insa nu “noiciana” ci joviala, fiul prea putin cunoscutului poet Miron Radu Paraschivescu reprezinta o oaza de bun simt in mass-media romaneasca. Opiniile sale sunt (mini-)eseuri care normeaza prea putin educata masa. Munca sisifica, am zice, insa texte ca “Ghidul nesimtitului” alterneaza hohote de ras cu remarce ca “uite, omul asta vorbeste despre vecinul meu de la 4!”. Cititorul avizat poate lesne gasi “modele de succes” printre randurile acidului Paraschivescu, produsul final fiind recomandat de subsemnatul oricarui doritor de literatura de calitate, lesne de citit si plina de fundament.

Al doilea, in categoria “asa nu”:

Tudor Chirila. Magarontul asta, fiu al unei somitati in literatura si sport (de fapt cel care a ridicat sportul la nivel de arta si a adus literatura intre microbisti) si frate al unui talentat cronicar sportiv (si antrenor, intr-o paranteza fie zis) a reusit sa dea cu piciorul c-o ipocrizie demna de premiile nesimtirii unui proiect care a insemnat stacheta pentru muzica romaneasca in ultimii 10 ani. Senin, cu un suras prostesco-nesimtitoresc, numitul Tudor ne zice ca Vama Veche s-a cam dus dracu`, ca lui i se cam rupe si ca o sa continue in alta formula. Ce uita acest “sex-simbol” al prostiei autohtone e ca, spre deosebire de colegii sai de “trupa”, meritele sale se apropie vertiginos de 0. Bine, Gogule, ai compus, nu zic nu, dar nu singur. Ai facut o facultate intre doua pahare de votca, de acord. Da-i dracu, instrumentistii vin si pleaca, vocea ramane nota distinctiva, nu? Pe dracu, vocea pe care-o ai e mai mult meritul parintilor tai si prea putin al tau. Nu intreba cum vine asta, iti explica blonda de care radeau baietii din Academia Catavencu. Falsule!

Ultimul, dar nu cel din urma:

Mircea Badea, pseudo-templul one-man-show-ului romanesc. Nu ma impresioneaza nici maimutarelile, nici bravadele, nici expresiile lui consacrate (care tind a deveni mai curand clisee decat dictoane, vezi “traim in Romania si bla bla bla), ci ma sperie: asta promovam? O urma (para)fina (vorba grecilor) de talent, multa gestica si putina esenta? Da, in comparatie cu jumatatea lui initiala, Teo, Mircea e de apreciat pentru verticalitatea morala, pentru meritul de a-si face public fara sa se prostitueze intelectual intre manelisti la ore de audienta maxima. Nu-i mult, nici putin, sigur nu-i destul dar e “ceva”. Suna ambiguu? Nu-i bai, ai timp sa citesti de 2-3 ori.

“La fel, orice faptura este in limitatie, dar spre “a fi” cu adevarat trebuie sa treaca dintr-o limitatie ce limiteaza intr-una ce nu limiteaza”
C. Noica

Mai “bun” ar fi fost un “intru” in locul spre-ului, caci e pacat sa exploatezi vreme de 4 pagini ambivalenta (nu, nu bivalenta) expresiva si relativa unicitate (suna oximoronic, dar se probeaza) a numitului cuvant si sa inchei cu un banal “spre”, orb, incrancenat si inflexibil. Noroc cu finalul “introducerii” care ma duce cu gandul la “we thought that we had the answers, it was the questions we had wrong”. De retinut si nu prea, ceva ce stiam deja. Intrebarea (read structura ei) poate atata sau distruge un eventual raspuns pertinent. Trebuie sa stii ce si cum sa cauti, cu mult tact si ambitie, dupa ce-ti fixezi locul sau persoana act al cautarii tale.

Am reascultat Intensive Care cap-coada si raman la impresia ca e intre cele mai bune 10 albume facute vreodata. Interesant e ca gasesc multe idei gen All That You Can’t Leave Behind in versurile lui Robbie, ceea ce nu-i stirbeste deloc meritele ci, din contra, ii intregeste masterpiece-ul. Desi prea eterogen (ca sa nu zic way too free) in unele momente, stilul e absolut inimitabil si, cel putin mie, imi produce un amalgam de sentimente contradictorii/complementare dar atat de sincere si de “pline” incat devine unul dintre albumele pe care le-as lua intr-o vacanta doar cu mine….e, somehow, un fel de “tot”.
Am descoperit multe momente din mine printre sunete si cuvinte, mai ales in Advertising Space si Spread Your Wings. Ultima imi pare kinda` beautiful day, momentul de care te agati cu disperare si care te ridica atat de sus incat devine socant avand in vedere situatia. E o energie launtrica pe care o stii sau n-o stii, n-o inveti, n-o descoperi ci te invata si te descopera ea.
Draguta si zeflemitoare, Your Gay Friend ma bucura, cumva, prin spiritul parodic-si-nu-prea. Random Acts Of Kindness e cumva introspectiv(a), ceva intre gratia din Grace si feelingul din If God Will Send His Angels.
In fine, Sin Sin Sin…e usor de inteles de ce mi-e draga melodia asta.
Punct, s-a terminat berea si in acelasi timp si melodia din boxe.