Mi-am zis aseara ca “voi scrie”, dar la un timp mereu prezent si cat mai continuu, desi nu-i usor. E lipsa de disciplina si, poate, de exercitiu. Un risc asumat si o impacare cu mine. E.

Sa ne scriem si sa ne si citim, recitim, pentru ca randurile insirate sunt o imbratisare peste timp. Daca te mai si pricepi la asta, aproape ca simti bratele in juru-ti, respiratia calda si oftatul usor. Va spun cu o liniste draga, mi-as dori ca ultimul lucru ramas atunci cand va fi sa nu mai pot e acela de a scrie.Un pic egoist, cumva, dar macar asa vor fi ramas mai putine lucruri nespuse. Pana atunci insa, sper sa impartim cat mai multe de-alea bune si de-alea rele, mai putine. Implini-s-ar speranta mea!

Spuneam candva “zi-mi ce muzica asculti ca sa-ti spui cine esti”. Dar ce se intampla atunci cand nu mai ai rabdarea sau chiar dispozitia de a o asculta?

Pana acum, “muzica mea” mi-a oferit urcari de nedescris si prabusiri epice, momente de o tensiune crunta De la topait descreierat si cantari improvizate, la caderi de neimaginat, as fi putut construi o compilatie, un soundtrack care sa (a)duca sau induca oricare stare, cate o melodie pentru orice, asemeni unei ape cu valuri, care te ridica sau coboara. Recent (sau mai putin recent), m-am simtit intr-o depresie usoara, dar suficient de lunga cat sa ma sece de resursa asta; fara oceanul pe care sa navighezi, conteaza prea putin cum tii carma.

Rutina ne macina. Invatam sa ne complacem, invatam drumuri si operatiuni, renuntam la a ne mai pune intrebari. Ne nivelam orizontul, nereusitele devin obsesii, obsesiile induc dubiile, dubiile duc la noi esecuri. E, mai mult sau mai putin, un “lead role in the cage”. Dincolo de cusca inchidem prieteni, muzica, nebunii, emotiile prea rele sau prea bune pentru a le mai infrunta. Terapia povesteste in cuvinte mari despre cum “clientul are resursele de a gasi rezolvarea la  problema”, neglijand un singur lucru. Asemeni gravitatiei care lipeste obiectele de pamant, si omul pare a fi tintuit de un fel de forta gravitationala a sufletului. Uneori, ea e atat de mare incat nu se mai poate ridica, alteori, atat de mica, incat te scuturi de ea ca de somnolenta matinala dupa un concediu relaxant. Thing is, sa n-o lasi sa te tina pe loc. Recent, am decis sa deschid din nou cusca. Sa pornesc, din nou, pe mare. Am luat cu mine muzica, am inceput sa dau de prieteni vechi, de obiceiuri vechi, sa integrez elementele placute in ceea ce sunt acum si sa ma trag de urechi cu F>G.

Si, apropo de drumuri, tinte si planuri, o conversatie epocala dintr-un episod de Criminal Minds:

Vanzatoarea: Where you headed?

Gideon: Nowhere in particular.

Vanzatoarea: How will you know when you get there?

Am inceput sa-mi fac planuri si sa ma tin de ele. Let it roll, baby, roll!

Au trecut ani, vorba cantecului, iar primele riduri de pe fata, o verigheta crescuta parca nefiresc pe deget sau schimbarea obiectivelor au mai taiat din dinamismul si aerul desuet pe care-l respiram candva. Pana si accentul molcom al fostului brasovean pare sa se fi transformat usor, abia sesizabil, inspre unul basarabean.

A fost, probabil, cea mai clara dovada ca cei din generatia mea au si alte variante decat a se schimba total sau a nu se schimba deloc. A mai fost dovada ca, desi nu ne mai vazuseram de ani buni, prieteniile adevarate nu se uita, iar amintirile nebunesti sau doar distractive vor fi mereu proaspete si sincere intre oamenii care au impartit acelasi bol de mancare la ore tarzii din noapte, intr-o casa ratacita in Copou. E, poate, un soi de revelatie acela ca oamenii se pot schimba asemeni unor marci de renume, cu ambalaje mereu noi si deosebite, insa cu acelasi continut de calitate, asa cum il stiam de mult. A fost o seara cu adevarat reusita, intre niste oameni noi-dar-parca-inca-vechi, intr-un loc parca prea nou, dar inca respirand ceva din acelasi aer pe care l-am simtit in urma cu 6 ani, cand i-am trecut pentru prima data pragul, coborand la aceeasi masa la care am stat si astazi.

Constat cu o profunda neplacere ca se probeaza (yet again!) ceea ce ziceam candva despre ironia mea si despre faptul ca uneori cad si eu victima ironiei vietii. Ma simt ciudat sa ma vad facand acele greseli pentru care am acuzat si am judecat multa lume, prin prisma unei intransigente vecine cu obtuzia. However, I can’t help it. Pas cu pas, incalc toate credintele pe care le-am enuntat cu vehementa in anul precedent. Le-am acuzat iubirile, le-am acuzat nevoile. Am promis si crezut ca voi fi mai puternic. Am ras cu detasare si am zis ca “never ever (nu) voi mai lua in calcul prostia mea din momentul So Cruel” pentru ca, ziceam, am invatat mult atunci. No shit, here I am. Si nu at the place I started out from acum un an, nici acum un an jumatate, nici acum doi ani jumatate, ci acum aproape 5 ani. Lumea nu se invarte in jurul meu, ba chiar ar duce-o decent si fara mine. Eu ma invart in jurul propriilor credinte si le neg in fiece secunda. A incetat de ceva vreme sa mai fie “versatilitate” sau “adaptabilitate”, acum ramane o singura intrebare: voi deveni acrobatul perfect cu valiza lui sau ma voi pierde pe drum?

Nu stiu cat cred in ceea ce urmeaza, insa uneori imi doresc sa plec dracu` la munte c-o sticla ascunsa intre haine si ideea avatarului meu (in care inca mai cred)…si sa ma intorc doar eu…celelalte sa ramana acolo…should I ever come back…

Construim alter-ego-uri, umplem goluri…sau reinventam universuri, ne reinventam si pe noi prin ele? Adaptare sau regenerare? Turning point sau starting point? Punem forme noi pe tipare vechi sau ne luam “valiza” si o umplem cu miresme noi, pentru noi? Pot raspunde la intrebarile astea aici? Nu, acum nu. Pot raspunde “fata cu mine”? Nu, nici macar atunci. Yet.

Stiu, e primul post dupa o perioada foarte seaca, fara nimic. Nu fara emotii, fara expresie…sau o fi expresivitate? Ambele.

Welcome back, again, mie, cu tot ce voi putea culege in juru-mi. In mare aceleasi vise, dar cu probleme mai putine. Mai capabil, mai natural, mai adaptat si mai dispus la mai multe. Mai matur? Nu, nu doar…mai matur si mai copil in acelasi timp. All in one, superoferta. Bine ca nu-s mai compact, ca zau c-ar fi fost reclama la detergent

Acest post este despre “a zambi”. Despre “a zambi” chiar si atunci cand ochii-ti sunt inecati in lacrimi, cand din grimasa hilara intiparita pe fata ca o brazda rebela pe un camp inflorit rasare zabetul. Cu el rasari si tu si cresti, imbratisand tot ce aveai, ce nu mai ai si ce-ai putut pastra. Le ei cu tine si pleci. Cumva, le vei cara pe toate: in brate, in spinare, in minte si in suflet. Si zambesti, pentru ca tocmai ai renascut. Printr-un zambet…just like that…poate ca asta era alta “Big Idea” care-si astepta un nume. De fapt, nu, numele il avea de ceva vreme. Astepta o fat(z)a pe care sa aiba altceva decat un nume. Mereu si mereu.

Azi a fost o zi excelenta. Mi-am propus sa pun pe “foaie” doar finalul ei, pentru mine si pentru unul dintre aceia pentru care as face orice.

Am plecat de la gara cu The Ground Beneath Her Feet sunandu-mi in minte si, pentru un moment, am regasit o parte din mine pe care n-o mai vazusem de la inceputul verii. Mi-am adus aminte cat de mult am crescut, ce frumos e Stefanul noaptea, nepopulat, cand poti fi doar Tu cu Tine si cu Gandurile Tale. Am reconstientizat ca am invatat ca am timp pentru orice, am invatat sa nu mai trec pe langa si sa ma mint ca nu vad sau ca “lucrurile stau altfel”, ca pot si ca trebuie sa zambesc pentru ca unora le face mult bine. Then, it happened! Treceam prin fata Mitropoliei (mereu am tendinta de a-i zice Catedrala) si am revazut cele doua babute (probabil le stiti, aia care vorbeste singura si tovarasa ei de suferinta) cand am realizat ca aia e singura parte de drum care ma intristeaza, ca acei oameni merita o soarta mai buna. Imi fac obisnuita cruce (pentru cei care n-au realizat, nu e deloc fanfaronada, never was) si ma gandesc ca de acolo unde e poate le va ajuta cumva cand aud o soapta incerta “dati si mie-un ban” (poate ca nici n-a fost rostita) si ma opresc ca trasnit. Ma scobesc prin buzunare si-i las cele cateva mii. “Dumnezeu sa te ajute”…”Dumnezeu sa va ajute si pe dumneavoastra” soptesc gatuit, parca strivit de moment…moment in care aud soneria telefonului sunand….nu ma asteptam, dar intuisem cine l-a scris. Continutul nu conteaza, probabil a fost 1% obligatie si 1% plictiseala. Restul a fost doar Frumos, Sincer si Bun. Si am zambit. “Acasa”….nu prea aveam cum sa-i spun ca “acasa” a inceput sa moara inca de anul trecut, cand am aflat ca are cancer “there’s no way back”, ca “acasa” a plecat odata cu ea spre un loc mai bun, intr-o zi de 3 septembrie? Ii multumesc pentru toate cate mi-a lasat…si nici eu n-am uitat-o…never will.

Coincidenta sau nu, ansamblul s-a simtit din plin si mi-am impus sa-l scriu si sa-l descriu cat mai fidel cu putinta. Senzatia a fost – WOW – incredibila, superioara, parca nepamanteasca.

Prezenta se dedica lui Renato, unul dintre acei putini oameni care m-au vazut asa cum sunt eu. Condoleante, prietene, era oarecum normal sa ajungem de la batai cu pietre si colinde latrate in duet (mai tii minte cand am mers “cu capra” din usa in usa, in ajun de revelion?) la momente in care sa trebuiasca sa ne sustinem unul pe altul. Imi doresc din toata inima ca asa cum am vazut si simtit amandoi Disperarea, Suferinta, cum ne-am vazut unul pe altul plangand si izbucnind, asa sa gasim si ceea ce visam. Eu inca cred ca exista….Binele…Tot, fara rate si fara umbre.

If letting go is growing up, then I don’t want to grow up. Letting go is more like growing old to me.

Veti citi un colt de suflet, asa cum a fost el intre miresmele primaverii. Enjoy!

blogul-vechi.doc

Imagineaza-ti o furnica-soldat, dar nu parte a unei colonii ci ea insasi o entitate. Ei bine, ea culege, construieste, gaseste motivatia si, in cele din urma, isi ridica palatul ei de nisip. Palatul mult visat.

Un miriapod, o banala urechelnita ce ti se baga pe sub piele trece si antreneaza in urma-i caderea unui fir de nisip. Ca un domino, totul se prabuseste. De ce? Pentru ca urechelnita trecea p-acolo in fiecare dimineata….se ducea la o cafea la un ilustru gandac de bucatarie. Asta doar dimineata, pentru ca in restul zilei poza in statuia libertatii din inaltul copacului in care furnica o postase. Ca un drapel victorios fluturand pe un castel de plumb.

Ei, nu ca-i asta ipocrizie? O fi libertate, dar doar in felul tau deviant.
Salutare la neamuri!

Ce poti spune atunci cand pierzi singura persoana care te-a iubit neconditionat vreodata? Ca ai fost cumva orb, ca ai cautat modele supreme in chipuri cioplite, nu? Da, e crunt sa-ti dai seama ca de fapt Grace a fost mereu langa tine, ca te-a tinut in brate si a spus rugaciunea de care ai avut nevoie in acel prim moment cand ai iesit cu adevarat in lume: cand ai vazut Moartea, Viata, cand l-ai descoperit pe Dumnezeu si ai zis “Salut! Iti multumesc!”. Aceeasi Grace care ti-a zis cu o liniste dar si cu o graba pe care nimeni nu le-ar fi avut: “sa inveti, Victoras…sa lupti…si cu ambitie sa razbesti”. Cu ambitia si cu forta ei pot schimba lumea. Poate ca-mi mai trebuie si un dram de noroc. Dar o s-o fac…pentru Ea!

In alta ordine de idei imi imaginasem in destule randuri momentul. Stiam ca atunci cand voi vedea ca sunt sunat de pe fix, ea se va fi stins. Cu o emotie inexplicabila am luat telefonul si m-am uitat pe ecran. Mi-am zis “asta e!”, am raspuns si am ascultat. Si am ramas fara cuvinte, m-am asezat usor pe scaun desi stiam ce va urma. Si n-am stiut ce sa mai spun. Am regasit o secunda de forta si am incercat sa dau incredere: “ai grija de tine!”.
Nu-i din drum sa auzi cel mai scortos om cu putinta declarandu-ti solemn “Victoras…bunica…a incetat din viata” apoi explodand in hohote de plans “a murit bunica”. A iubit-o in felul lui stramb de a iubi. In felul lui stramb de a fi. Ca o scoica etansa, a trait aceleasi emotii pe care le stim noi trei, dar a lasat sa iasa doar ce corespundea standardelor lui draconic de stricte. Si, culmea ironiei, eu am aflat primul. Si l-am si auzit plangand.

Nu mai e. Stiu, constat, n-am plans desi poate ar fi trebuit. Stiu insa ca nu ar fi vrut sa plang si sunt mandru de mine. M-a durut doar durerea altora si pentru ei am fost forta si sprijin. Si nu m-am gandit vreo secunda la mine. Ca abia apoi sa-mi dau seama ca am devenit exact ceea ce era ea. Grace! Si atunci am inteles sensul! O sa indeplinesc dorinta ta, indiferent de conditii. Asta ti-am promis…si e singura promisiune pe care n-am s-o uit si n-am s-o ignor niciodata. Nu zic “adio”…pentru noi n-a existat niciodata asa ceva.

“Baiatul meu, mai destept si decat tata si decat bunicul”
“asa zice bunica: ochii si baietul”

Prof. Marioara Cojocaru