Motto:
“Poate mergem chiar acum afara sa privim cum ne imbratiseaza orasul, cu vapoare, cu autobuze si arbori. Cu respiratie si voci si sange. Cu zi si noapte. Cu oameni si eu si noi impreuna. Poate”
Scris in stilul flamandei Annelies Verbeke. Scriitura ei e densa si directa, e tensiunea orasului, cea care ti se strecoara sub piele si care devine tu fara sa-ti dai seama. E ceea ce traim, doar ca ipocrizia noastra ne aluna durerile constiintei. Cati dintre noi, cu sau fara cineva alaturi, ne culcam si ne trezim singuri?

Fierbinte. Domneasca isi valureste asfaltul sub cauciucurile rarelor semne de viata urbana, maxi-taxi-urile. “Coboara cineva la Modern?” e, treptat, inlocuit de impersonalul “urmeaza statia magazin Modern”. Peste drum, cascadele artificiale ale parcului Eminescu isi vegheaza putinii batrani pe care caldura i-a gonit pe banci. Treci in goana pe langa statia de la Universitate, ca mereu. Anunti distrat “la Viata Libera, o statie”. Cobori. O gramada de alei, o gramada de variante. Toate duc in acelasi loc. Transpiri din fiece por, in timp ce restul trec pe langatine fara sa simta caldura. Galatean de import. Din Iasi, orasul fara studenti, fara viata, fara orizont.
Pustietatea de pe Domneasca de la ora pranzului iti aduce aminte de pustietatea copoului, oricand, dupa ce se ia
vacanta. El Divino isi cheama ca un magnet favoritii. Soarele isi  sufla cea din urma dogoare asupra orasului.
Ocolesti pe Culturii, apoi gasesti fast food-ul de pe Balcescu. Hot Dog-ul si amareala berii te vor face sa adormi,
purtat de amintiri de demult.

Angajate si angajati, va rog sa dati un click pe linkul de mai jos si sa faceti intocmai. E vorba despre 5 minute din viata voastra si 2% din impozitul anual  care pot ajunge la o mana de oameni cu o pasiune comuna: salvatul vietilor. Anul trecut din contributiile bucurestenilor s-a cumparat o super-salvare cu cele mai noi dotari. Anul asta, cu putin interes si mai multa popularizare, istoria se poate repeta pentru fiecare centru SMURD.

Neangajate si neangajati, rugati cunoscutii, parintii, fratii salariati sa redirectioneze cei 2% catre SMURD. Cine stie, poate o ambulanta in plus va conta. Poate va fi chiar ambulanta care-ti va salva tie viata. Sau unui prieten, sau unei rude.

In concluzie, Arkanu` va roaga sa vizitati site-ul fundatiei pentru SMURD!

(disclaimer: felicitari lui Tolontan pentru initiativa de popularizare)

(disclaimer: cacofonia e voita)

Ma  gandeam cu drag la denumirile populare ale unor plante mai mult sau mai putin cunoscute. Gratie debordantei imaginatii si puteri de sinteza si asociatie cu care inhabitantul zonelor rurale a fost inzestrat, intalnim pe toate drumurile (normal, de tara) flori ca: “ciubotica cucului” sau “curul gainii”.

No bine, ma nelinistesc doua probleme:

1) de cand are cucul (la pasare sper ca se refera) incaltari?

2) unde e asemanarea dintre papadie si posteriorul unei gaini? Am vazut destule inaripate si imi pun gatul ca gaina cu cur(ul) auriu in asemenea hal n-a eclozat.

Dileme existentiale dom’le!

Motto: “When you are younger, man, you throw stones at the obvious targets. As I’ve gotten older, I’ve turned more on myself, and the hypocrisy that I’ve found in my own heart.”
Bono, 2001

Constat cu o profunda neplacere ca se probeaza (yet again!) ceea ce ziceam candva despre ironia mea si despre faptul ca uneori cad si eu victima ironiei vietii. Ma simt ciudat sa ma vad facand acele greseli pentru care am acuzat si am judecat multa lume, prin prisma unei intransigente vecine cu obtuzia. However, I can’t help it. Pas cu pas, incalc toate credintele pe care le-am enuntat cu vehementa in anul precedent. Le-am acuzat iubirile, le-am acuzat nevoile. Am promis si crezut ca voi fi mai puternic. Am ras cu detasare si am zis ca “never ever (nu) voi mai lua in calcul prostia mea din momentul So Cruel” pentru ca, ziceam, am invatat mult atunci. No shit, here I am. Si nu at the place I started out from acum un an, nici acum un an jumatate, nici acum doi ani jumatate, ci acum aproape 5 ani. Lumea nu se invarte in jurul meu, ba chiar ar duce-o decent si fara mine. Eu ma invart in jurul propriilor credinte si le neg in fiece secunda. A incetat de ceva vreme sa mai fie “versatilitate” sau “adaptabilitate”, acum ramane o singura intrebare: voi deveni acrobatul perfect cu valiza lui sau ma voi pierde pe drum?

Nu stiu cat cred in ceea ce urmeaza, insa uneori imi doresc sa plec dracu` la munte c-o sticla ascunsa intre haine si ideea avatarului meu (in care inca mai cred)…si sa ma intorc doar eu…celelalte sa ramana acolo…should I ever come back…

Recitind blogul vechi imi vine in minte imaginea de final din cartea copilariei mele, cand personajul (ironic, poarta numele meu), se plimba pe nisipul plajei intorcandu-se mereu pe urmele lui, parca pentru a le adanci, a ramane in ele ca o dovada a existentei sale. Acum, dupa un an, nu-mi dau seama daca incerc sa recrosetez o viata sau doar fac aceleasi greseli, cautandu-le cu incapatanare. Iar ma incearca sentimentul ala de “I will lose myself on the way, one day”…m-am impacat cu trecutul, dar parca tot mai fac compromisuri cu prezentul, din cand in cand. Hai, domnule psiholog, beleste ochii si zi-mi tu, stie-tot, ce e? E o nevoie, e un reflex, instinct, gol? Acum gandeste-te la toata teoria ta de categorisire si reinventare a “mini-proceselor din perspectiva psihanalitica”, da, alea pe care le acuzai ca ne guverneaza viata. Alea carora nu le-a dat Freud importanta. Toata generalizarea ta e un mare cacat, after all, daca nu-ti poti raspunde tie si celor care conteaza.

Construim alter-ego-uri, umplem goluri…sau reinventam universuri, ne reinventam si pe noi prin ele? Adaptare sau regenerare? Turning point sau starting point? Punem forme noi pe tipare vechi sau ne luam “valiza” si o umplem cu miresme noi, pentru noi? Pot raspunde la intrebarile astea aici? Nu, acum nu. Pot raspunde “fata cu mine”? Nu, nici macar atunci. Yet.

Stiu, e primul post dupa o perioada foarte seaca, fara nimic. Nu fara emotii, fara expresie…sau o fi expresivitate? Ambele.

Welcome back, again, mie, cu tot ce voi putea culege in juru-mi. In mare aceleasi vise, dar cu probleme mai putine. Mai capabil, mai natural, mai adaptat si mai dispus la mai multe. Mai matur? Nu, nu doar…mai matur si mai copil in acelasi timp. All in one, superoferta. Bine ca nu-s mai compact, ca zau c-ar fi fost reclama la detergent

Da dom`le, domnu` Robota a zis-o corect, citesc Prosportul….si Gazeta Sporturilor…si brosura Avon, ocazional, dar doar rubrica “For Men”. Si ce-i cu asta? Pai stiu ce-i cu asta, ca nici macar de calitate nu mai sunt primele doua fituici. Ziarele noastre de sport au suferit o tabloidizare oribila. Inteleg ca daca nu vorbesti de sex si de scandal nu ai cititori (cu QI sub 100, fie vorba intre noi), dar cata relevanta are faptul ca tanti Keeley Hazell s-a certat cu fostul iubit. Ok, o secunda time-out: oare cat lapte da? Ia 5 stele la testul EuroNCAP cu airbag-urile alea?

Revenind la tema pe care mi-o propusesem, sa va zic ce ma face pe mine sa citesc gsp-ul. Nope, nu tatele afisate nonsalant pe prima pagina, nici pustoaicele de liceu care se lupta pentru un titlu de miss, spre deliciul onanistilor batrani, ci articolele unor editorialisti cu stofa. I-am numit aici pe Maria Andries (ladies first, fie) si pe Radu Paraschivescu, diamantele din noroiul gazetariei sportive.

Pe Radu Paraschivescu il stiti si v-as indemna cu seriozitate sa-l cititi. Atat articolele despre sport cat si cele despre viata, precum si tot ce-a publicat “pe hartie” pana acum. E usor de citit, are un stil extraordinar, un lexic de invidiat si o ironie subtila dublata de spiritul ludic . Pe Maria n-o stiti, insa e una dintre cele mai inteligente blog-erite pe care le-am citit vreodata. Zau, imi place tipa, are substanta si stil. Daca vreti un punct de inceput, va propun rubrica diverse, mai ales daca nu sunteti microbisti. Imi vine in minte postul ei “Frontiera de sub frunte” cu care si-a inceput anul 2007…en fanfare. Un articol despre tendinta de a fugi, de a inchide ochii si de a ne impune singur limitarile pe care le consideram normale doar pentru ca asa am fost obisnuiti. Miroase “suspect” de mult a Republica lui Platon dar transpira un iz de “noi, romanii”, asa ca amalgamul rezultant ar trebui sa aiba rolul unei cafele tari dupa o seara de petrecere. Sa ne excite neuronii! Ma uit insa la comentariile de sub articol si mi-e frica sa nu-si fi ales gresit tinta…nu prea vad expresia a multi neuroni in acelele note lasate de cititori. Pacat! Eu zic ca merita citit si, eventual, inteles. Bravos, Maria!

a mai trecut o zi. inca un pas. one step closer to knowing.

Acest post este despre “a zambi”. Despre “a zambi” chiar si atunci cand ochii-ti sunt inecati in lacrimi, cand din grimasa hilara intiparita pe fata ca o brazda rebela pe un camp inflorit rasare zabetul. Cu el rasari si tu si cresti, imbratisand tot ce aveai, ce nu mai ai si ce-ai putut pastra. Le ei cu tine si pleci. Cumva, le vei cara pe toate: in brate, in spinare, in minte si in suflet. Si zambesti, pentru ca tocmai ai renascut. Printr-un zambet…just like that…poate ca asta era alta “Big Idea” care-si astepta un nume. De fapt, nu, numele il avea de ceva vreme. Astepta o fat(z)a pe care sa aiba altceva decat un nume. Mereu si mereu.

Da dragilor! Anul 2007 ne-a adus 2 vesti, una mai mare decat alta! Prima ar fi ca am revenit la blogging, cu drag si spor, cu platforma wordpress pe un hosting momentan free. More to come, totusi, aveti putintica rabdare. A doua ar fi ca ne-am integrat in UE (fara “i”-ul tipic accentului moldovenesc). Ei bine, haidem sa vedem lucruri dulci cu iz de fiere sau amare cu iz de miere, numa` bune de pus ca garnitura la integrare…alegeti voi, eu doar le expun:

Intamplarea Nr. 1:

Intr-o duminica dimineata (sa tot fi fost ora 9) ma grabeam spre cel mai apropiat mijloc de trasport deoarece eram, ati ghicit, (da, iar) in intarziere. Toate bune si frumoase, vremea varatica, vantul adormit (nu, nu la parnaie ci la el in vila, ca tot veni vorba, dar nu la vantu` ala ma refer), ce mai! se anunta o zi superba. Ajung la rondul de tramvai din Tg. Cucu (pt cunoscatori) cand observ cu interes doi oameni, un el si-o ea, cam neglijent imbracati, cam la fel de pieptanati, dar totusi destul de departe de a parea boschetari originali, cu licenta.

El (cu autoritate): “FAAAAAAAAA?”

Ea n-aude

El (cu vigoare): “FAAAA, vino-ncoa` sa ne-nchinam la sfanta biserica!”

Ea n-aude

El (cu emfaza!): “FAAAAA, vino-n Dumnezau` ma-tii -ncoa`!”

___

Intamplarea Nr. 2:

Acum mai putin de-o luna am auzit la TV patania unei doamne ajunsa pe la 50-55 de ani care a dorit sa vanda locul de veci al raposatului tata si l-a rugat pe preotul din parohie sa-i mijloceasca si inlesneasca executarea dorintei. Zis si facut, batman-ul s-a achitat “perfect” de indatoriri, atentie!, trimitand defunctul enoriasei lui…prin madat postal, dupa ce-l impachetase bine intr-o cutie de carton (sa fi fost de pantofi?). Reactia individei e lesne de inteles, dar stati, nu va speriati, povestea nu e deloc/doar socanta ci are si un substrat tipic romanesc: cui credeti ca i se putea intampla asa ceva daca nu doamnei Aurelia CENUSA!

___

Intamplarea Nr. 3:

Cand nevestele/mamele abia terminau de taiat legumele pentru salata, rumeneau porcii si puii si puneau feliute de lamaie pe mancarea rece, Antena 1 a difuzat un reportaj de ne-a ramas ciolanu-nfipt in gatjel. Urmarit fara sunet, toata tevatura ar fi parut doar un cliseu aruncat multimii in semn de “na-va, ba, bucurati-va de cat aveti ca sunt altii care n-au deloc”, posibil despre boschetarii care-si fac veacul prin gari. Apasand, insa, magicul buton “V+” de pe telecomanda si coborand volumul clemfaniturilor lacome, romanul ar fi putut inlocui vagul sentiment de mila si multumire cu un urlet de furie! Cei ce, fara sonor, pareau boschetari erau in fapt veterani de razboi cu pensii ridicole (20-30 de lei!) care-si vindeau in gari cupoanele gratuite pentru calatorie, in speranta de a avea mai mult de o felie de paine uscata de inmuiat in apa lalaie cu iz de tei la masa de seara. Intre Craciun si Anul Nou! Aceiasi oameni care, cu zeci de ani in urma, au aparat cu arma in mana cururile mari alor tai, pentru ca tu (si eu), imbuibatule, sa te-ndopi ca porcul de Craciun si de Anul Nou…aceleasi zile de “Craciun” si “An Nou” pe care poate ar trebui simta si ei. Rusii nu-ti zic “davai porc, davai ceas, davai gat” si nici nemtii nu-ti zic “Achtung!” in ureche pentru ca acei oameni care se roaga de tine acum…candva au luptat la brat cu moartea…de ce?

Raspunde tu..

(Iar daca nu ti-a stat in gat pana acum, am avut eu grija sa-ti stea. Sta-ti-ar in gat!)

Se dedica lui Renato

Azi a fost o zi excelenta. Mi-am propus sa pun pe “foaie” doar finalul ei, pentru mine si pentru unul dintre aceia pentru care as face orice.

Am plecat de la gara cu The Ground Beneath Her Feet sunandu-mi in minte si, pentru un moment, am regasit o parte din mine pe care n-o mai vazusem de la inceputul verii. Mi-am adus aminte cat de mult am crescut, ce frumos e Stefanul noaptea, nepopulat, cand poti fi doar Tu cu Tine si cu Gandurile Tale. Am reconstientizat ca am invatat ca am timp pentru orice, am invatat sa nu mai trec pe langa si sa ma mint ca nu vad sau ca “lucrurile stau altfel”, ca pot si ca trebuie sa zambesc pentru ca unora le face mult bine. Then, it happened! Treceam prin fata Mitropoliei (mereu am tendinta de a-i zice Catedrala) si am revazut cele doua babute (probabil le stiti, aia care vorbeste singura si tovarasa ei de suferinta) cand am realizat ca aia e singura parte de drum care ma intristeaza, ca acei oameni merita o soarta mai buna. Imi fac obisnuita cruce (pentru cei care n-au realizat, nu e deloc fanfaronada, never was) si ma gandesc ca de acolo unde e poate le va ajuta cumva cand aud o soapta incerta “dati si mie-un ban” (poate ca nici n-a fost rostita) si ma opresc ca trasnit. Ma scobesc prin buzunare si-i las cele cateva mii. “Dumnezeu sa te ajute”…”Dumnezeu sa va ajute si pe dumneavoastra” soptesc gatuit, parca strivit de moment…moment in care aud soneria telefonului sunand….nu ma asteptam, dar intuisem cine l-a scris. Continutul nu conteaza, probabil a fost 1% obligatie si 1% plictiseala. Restul a fost doar Frumos, Sincer si Bun. Si am zambit. “Acasa”….nu prea aveam cum sa-i spun ca “acasa” a inceput sa moara inca de anul trecut, cand am aflat ca are cancer “there’s no way back”, ca “acasa” a plecat odata cu ea spre un loc mai bun, intr-o zi de 3 septembrie? Ii multumesc pentru toate cate mi-a lasat…si nici eu n-am uitat-o…never will.

Coincidenta sau nu, ansamblul s-a simtit din plin si mi-am impus sa-l scriu si sa-l descriu cat mai fidel cu putinta. Senzatia a fost – WOW – incredibila, superioara, parca nepamanteasca.

Prezenta se dedica lui Renato, unul dintre acei putini oameni care m-au vazut asa cum sunt eu. Condoleante, prietene, era oarecum normal sa ajungem de la batai cu pietre si colinde latrate in duet (mai tii minte cand am mers “cu capra” din usa in usa, in ajun de revelion?) la momente in care sa trebuiasca sa ne sustinem unul pe altul. Imi doresc din toata inima ca asa cum am vazut si simtit amandoi Disperarea, Suferinta, cum ne-am vazut unul pe altul plangand si izbucnind, asa sa gasim si ceea ce visam. Eu inca cred ca exista….Binele…Tot, fara rate si fara umbre.

If letting go is growing up, then I don’t want to grow up. Letting go is more like growing old to me.

Mai jos, blogul vechi, asa cum a fost copiat de pe site-ul unde l-am scris la momentul respectiv. Toate datele sunt autentice. Rog a nu se compara “eu de acum” cu “eu de atunci” pentru ca am ramas in esenta aceeasi, doar ca “eu de acum” a mai evoluat putin. Every single day. Ziceam ca “eu de azi” sunt mai bun decat “eu de ieri” dar cu siguranta mai putin bun decat “eu de maine”, pentru ca maine voi invata inca ceva.

Veti citi un colt de suflet, asa cum a fost el intre miresmele primaverii. Enjoy!

blogul-vechi.doc

….e sa bei ceai Christmas Mystery in mijlocul verii si ceai Summer Bouquet in luna octombrie..
..zic eu, lovit de mirosul de zmeura ce iese din cana

O mica segmentare a formatorilor de opinie care-si fac veacul, unde oare?, in media romaneasca.

Primul pe lista:

Radu Paraschivescu intra in categoria “asa da”. Cu un lexic bogat, o mobilitate de invidiat in specularea unei idei, cu un talent implacabil si o rigurozitate neverosimila, insa nu “noiciana” ci joviala, fiul prea putin cunoscutului poet Miron Radu Paraschivescu reprezinta o oaza de bun simt in mass-media romaneasca. Opiniile sale sunt (mini-)eseuri care normeaza prea putin educata masa. Munca sisifica, am zice, insa texte ca “Ghidul nesimtitului” alterneaza hohote de ras cu remarce ca “uite, omul asta vorbeste despre vecinul meu de la 4!”. Cititorul avizat poate lesne gasi “modele de succes” printre randurile acidului Paraschivescu, produsul final fiind recomandat de subsemnatul oricarui doritor de literatura de calitate, lesne de citit si plina de fundament.

Al doilea, in categoria “asa nu”:

Tudor Chirila. Magarontul asta, fiu al unei somitati in literatura si sport (de fapt cel care a ridicat sportul la nivel de arta si a adus literatura intre microbisti) si frate al unui talentat cronicar sportiv (si antrenor, intr-o paranteza fie zis) a reusit sa dea cu piciorul c-o ipocrizie demna de premiile nesimtirii unui proiect care a insemnat stacheta pentru muzica romaneasca in ultimii 10 ani. Senin, cu un suras prostesco-nesimtitoresc, numitul Tudor ne zice ca Vama Veche s-a cam dus dracu`, ca lui i se cam rupe si ca o sa continue in alta formula. Ce uita acest “sex-simbol” al prostiei autohtone e ca, spre deosebire de colegii sai de “trupa”, meritele sale se apropie vertiginos de 0. Bine, Gogule, ai compus, nu zic nu, dar nu singur. Ai facut o facultate intre doua pahare de votca, de acord. Da-i dracu, instrumentistii vin si pleaca, vocea ramane nota distinctiva, nu? Pe dracu, vocea pe care-o ai e mai mult meritul parintilor tai si prea putin al tau. Nu intreba cum vine asta, iti explica blonda de care radeau baietii din Academia Catavencu. Falsule!

Ultimul, dar nu cel din urma:

Mircea Badea, pseudo-templul one-man-show-ului romanesc. Nu ma impresioneaza nici maimutarelile, nici bravadele, nici expresiile lui consacrate (care tind a deveni mai curand clisee decat dictoane, vezi “traim in Romania si bla bla bla), ci ma sperie: asta promovam? O urma (para)fina (vorba grecilor) de talent, multa gestica si putina esenta? Da, in comparatie cu jumatatea lui initiala, Teo, Mircea e de apreciat pentru verticalitatea morala, pentru meritul de a-si face public fara sa se prostitueze intelectual intre manelisti la ore de audienta maxima. Nu-i mult, nici putin, sigur nu-i destul dar e “ceva”. Suna ambiguu? Nu-i bai, ai timp sa citesti de 2-3 ori.

Stii ce-i hazliu? Ca mereu aflu lucruri noi care-mi aduc puncte noi de vedere..”intru” completarea unei perspective. Ca si cum ai agita un caleidoscop…mai stiti jucarioara aia, nu?
Ei bine, recent am aflat ca am avut dreptate (involuntar) printr-o replica avuta acum ceva timp. Iar? Da, iar am avut dreptate.

Imagineaza-ti o furnica-soldat, dar nu parte a unei colonii ci ea insasi o entitate. Ei bine, ea culege, construieste, gaseste motivatia si, in cele din urma, isi ridica palatul ei de nisip. Palatul mult visat.

Un miriapod, o banala urechelnita ce ti se baga pe sub piele trece si antreneaza in urma-i caderea unui fir de nisip. Ca un domino, totul se prabuseste. De ce? Pentru ca urechelnita trecea p-acolo in fiecare dimineata….se ducea la o cafea la un ilustru gandac de bucatarie. Asta doar dimineata, pentru ca in restul zilei poza in statuia libertatii din inaltul copacului in care furnica o postase. Ca un drapel victorios fluturand pe un castel de plumb.

Ei, nu ca-i asta ipocrizie? O fi libertate, dar doar in felul tau deviant.
Salutare la neamuri!

Recunosc ca mi-a fost greu sa gasesc motivatia de a mai scrie si forta de a pune emotiile recente pe hartie. Incetul cu incetul incep sa-mi revin, acum cu “an improved formula”, un bagaj si mai mare de competente intr-ale trairilor…negative si pozitive, deopotriva.

Ce poti spune atunci cand pierzi singura persoana care te-a iubit neconditionat vreodata? Ca ai fost cumva orb, ca ai cautat modele supreme in chipuri cioplite, nu? Da, e crunt sa-ti dai seama ca de fapt Grace a fost mereu langa tine, ca te-a tinut in brate si a spus rugaciunea de care ai avut nevoie in acel prim moment cand ai iesit cu adevarat in lume: cand ai vazut Moartea, Viata, cand l-ai descoperit pe Dumnezeu si ai zis “Salut! Iti multumesc!”. Aceeasi Grace care ti-a zis cu o liniste dar si cu o graba pe care nimeni nu le-ar fi avut: “sa inveti, Victoras…sa lupti…si cu ambitie sa razbesti”. Cu ambitia si cu forta ei pot schimba lumea. Poate ca-mi mai trebuie si un dram de noroc. Dar o s-o fac…pentru Ea!

In alta ordine de idei imi imaginasem in destule randuri momentul. Stiam ca atunci cand voi vedea ca sunt sunat de pe fix, ea se va fi stins. Cu o emotie inexplicabila am luat telefonul si m-am uitat pe ecran. Mi-am zis “asta e!”, am raspuns si am ascultat. Si am ramas fara cuvinte, m-am asezat usor pe scaun desi stiam ce va urma. Si n-am stiut ce sa mai spun. Am regasit o secunda de forta si am incercat sa dau incredere: “ai grija de tine!”.
Nu-i din drum sa auzi cel mai scortos om cu putinta declarandu-ti solemn “Victoras…bunica…a incetat din viata” apoi explodand in hohote de plans “a murit bunica”. A iubit-o in felul lui stramb de a iubi. In felul lui stramb de a fi. Ca o scoica etansa, a trait aceleasi emotii pe care le stim noi trei, dar a lasat sa iasa doar ce corespundea standardelor lui draconic de stricte. Si, culmea ironiei, eu am aflat primul. Si l-am si auzit plangand.

Nu mai e. Stiu, constat, n-am plans desi poate ar fi trebuit. Stiu insa ca nu ar fi vrut sa plang si sunt mandru de mine. M-a durut doar durerea altora si pentru ei am fost forta si sprijin. Si nu m-am gandit vreo secunda la mine. Ca abia apoi sa-mi dau seama ca am devenit exact ceea ce era ea. Grace! Si atunci am inteles sensul! O sa indeplinesc dorinta ta, indiferent de conditii. Asta ti-am promis…si e singura promisiune pe care n-am s-o uit si n-am s-o ignor niciodata. Nu zic “adio”…pentru noi n-a existat niciodata asa ceva.

“Baiatul meu, mai destept si decat tata si decat bunicul”
“asa zice bunica: ochii si baietul”

Prof. Marioara Cojocaru

“La fel, orice faptura este in limitatie, dar spre “a fi” cu adevarat trebuie sa treaca dintr-o limitatie ce limiteaza intr-una ce nu limiteaza”
C. Noica

Mai “bun” ar fi fost un “intru” in locul spre-ului, caci e pacat sa exploatezi vreme de 4 pagini ambivalenta (nu, nu bivalenta) expresiva si relativa unicitate (suna oximoronic, dar se probeaza) a numitului cuvant si sa inchei cu un banal “spre”, orb, incrancenat si inflexibil. Noroc cu finalul “introducerii” care ma duce cu gandul la “we thought that we had the answers, it was the questions we had wrong”. De retinut si nu prea, ceva ce stiam deja. Intrebarea (read structura ei) poate atata sau distruge un eventual raspuns pertinent. Trebuie sa stii ce si cum sa cauti, cu mult tact si ambitie, dupa ce-ti fixezi locul sau persoana act al cautarii tale.

Avem in literatura romana doua personaje care au scris intr-un stil foarte “professional”. Desi talentati, exponentiali, geniali, culmi ale literaturii (si alte vorbe strunite in dulcele limbaj de lemn), s-au remarcat printr-o extraordinara falsitate in raportul nazuinte literare – valoare umana.
E cel putin deplasat sa propovaduiesti o iubire superioara, totala, pura, sa scrii o poezie cu care sa ai un succes nebun, apoi sa te duci la fiecare curva din Bucium, sa “culegi” un sifilis si sa mori ca ultimul boschetar.
Mare ipocrit esti si cand iti canalizezi creatia pe angoasa generata de apropierea galopanta, paralizanta a mortii si sa crapi la 60 (si trei, daca nu ma inseala memoria) de ani. Pai cum pisica ma-sii, ai jura ca omul trage sa moara, isi traieste ultimele secunde agonice si el se imbuiba bine, mersi pana la o varsta la care multi si-ar dori sa ajunga.
Misule si Gicule, mari ipocriti imi sunteti!

Am reascultat Intensive Care cap-coada si raman la impresia ca e intre cele mai bune 10 albume facute vreodata. Interesant e ca gasesc multe idei gen All That You Can’t Leave Behind in versurile lui Robbie, ceea ce nu-i stirbeste deloc meritele ci, din contra, ii intregeste masterpiece-ul. Desi prea eterogen (ca sa nu zic way too free) in unele momente, stilul e absolut inimitabil si, cel putin mie, imi produce un amalgam de sentimente contradictorii/complementare dar atat de sincere si de “pline” incat devine unul dintre albumele pe care le-as lua intr-o vacanta doar cu mine….e, somehow, un fel de “tot”.
Am descoperit multe momente din mine printre sunete si cuvinte, mai ales in Advertising Space si Spread Your Wings. Ultima imi pare kinda` beautiful day, momentul de care te agati cu disperare si care te ridica atat de sus incat devine socant avand in vedere situatia. E o energie launtrica pe care o stii sau n-o stii, n-o inveti, n-o descoperi ci te invata si te descopera ea.
Draguta si zeflemitoare, Your Gay Friend ma bucura, cumva, prin spiritul parodic-si-nu-prea. Random Acts Of Kindness e cumva introspectiv(a), ceva intre gratia din Grace si feelingul din If God Will Send His Angels.
In fine, Sin Sin Sin…e usor de inteles de ce mi-e draga melodia asta.
Punct, s-a terminat berea si in acelasi timp si melodia din boxe.

E, per total, un fair trade. E bine ca a iesit si ceva care nu depinde(a) de mine. Era si cazul. Multumesc! Pentru cei care cauta declansatorul: fair trades, de la ideea de trade din Wish You Were Here.
Pentru prima data in ultimele zile nu vad un moment greu la orizont, ci unul prin care se poate trece mai usor decat as fi crezut. Quite nice!
Recent am (re)descoperit niste oameni de care merita tinut. Merita si trebuie. De ce? Pentru ca asa am zis eu!

(ca sa termin postul cu variatiuni si, totodata, un capitol, impreuna cu poza de mai sus, se dedica urmatorul post: 10 confesiuni )

“With U2, it’s songwriting by accident. That is really how we work. We find a mood. We find a moment. And then I’ve got to put it into words.”

– Bono, 2001

Cam asa se ajunge la produsul final care, in cazul meu, se cheama explozie literara. Cu un mic amendament: respectivul mood ma gaseste pe mine, nu eu pe el, de aici si caracterul contrariant de fortuit ce se poate mirosi in ceea ce scriu. La fel cum miros si snobismul lexical din propozitia precedenta.

Ma gandesc la ultimele trei luni nebune si ma gandesc unde-a fost fairness-ul. Daddy won’t let you weep, daddy won’t let you ache, stiu, dar inca nu pot vedea nici un capat de tunel. Tot ce vreau e un oarecare echilibru in balanta, un fair trade. Hear me?

(acest tot atat de post pe cat e si Morning Child melodie definitiva. E doar un working tape, na!)

Acest post contine momente, tampenii mari cat casa sau idei geniale si va fi updat-at cat de des posibil

“Astia sunt mai prosti decat prevede legea” - Renato despre diverse persoane, de obicei cu “impresii”
“Specia ta de prost cu crengi este pe cale de disparitie. Esti prea prost pt secolul asta” – Ultras catre un misogin
“Arde ma-ta ma!” – Radu S. catre pompierul disperat de la celalalt capat al firului. De ce era disperat pompierul, e lesne de inteles: numitul Radu urlase la randu-i in culmea panicii “aaaardeeeee maaaaa, veniti ca ardeee maaaa” timp de cateva minute
“Fu-tu-ti crucea ma-tii” – un muncitor catre altul. Nimic anormal, daca muncitorul in cauza n-ar fi stirgat asta din pragul unei biserici.
“Daca vom câstiga toate meciurile, o sa ma alerge jucatorii prin gradina” – Ionut Popa, antrenor Poli Iasi
“- Doua muste fac sex pe lampa (tata, cu un ton detasat)
- Nope, e doar una (eu, cu acelasi ton detasat)
- Atunci inseamna ca face laba! (mama si tata, in cor, cu patos)” – No comment needed