Sunt nervos! Al dracu de nervos vazand tot tam-tam-ul facut pe seama adoptarii unei legi oarecum normale intr-o tara anormala. E, desigur, vorba despre legea privind eutanasierea cainilor vagabonzi. Spun oarecum normala, deoarece legea paseaza problema in gradina administratiilor locale, in loc sa reglementeze un mod de actiune unitar la nivel national.

Ce nu inteleg ipocritii “activisti pentru protectia animalelor” (a se citi, doar a cainilor, ca de acolo iese banu’) e ca, libertatea unui om (sau a unui animal, de ce nu?) se termina acolo unde incepe libertatea celuilalt. Strada nu e a mea, nu e a ta si nu e a cainelui de la bloc, tocmai de aceea trebuie sa fie cat mai curata si mai sigura pentru toti.

Zilele astea suntem inundati de ipocrizii lacrimogene, poze manipulatoare cu “cel mai bun prieten al omului” care, vezi, doamne, are “dreptul la viata” ca “e si el suflet”. Dar gainile, porcii, vitele, iepurii, curcanii, ratele, etc, etc, sunt mai putin animale? N-au si ele dreptul la viata? N-am vazut pana acum vreun flashmob pentru salvarea porcului de Craciun, vreun boicot impotriva carnatilor si nici macar un protest la adresa modului nedemn in care sunt preparate la serbari campenesti ramasitele celui ce va fi fost porcul Ghita, gaina Vasilica sau vacuta Joitica. Nici un demers pe facebook, nici vreo sefa de asociatie “aparatoare a drepturilor animalelor” care sa lacrimeze prin Parlament, sustinand isteric ca “mai bine ma aruncam de la balcon”. Serios, de ce n-a facut-o? Ah, aceeasi ipocrizie cu care “Vier Pfoten” (pentru necunoscatori, Patru Labute – probabil, zice bancul, doua dimineata, doua seara) ne ameninta ca turismul si produsele romanesti vor fi boicotate daca recurgem la eutanasierea cateilor. Pe cand boicotati salamul de porc sau gratarul de pui, dragilor? Asta asa, contraargument la tampenia cu “orice solutie care implica moartea e gresita” si “nu e crestineste”. Orice moarte care nu ne convine e gresita, desigur. Btw, ca sa adaptez situatiei zicerea unui scriitor celebru, “religia e ultimul refugiu al ignorantilor”.

Anda remarca un fapt interesant: spunem “caine comunitar” si e problema tuturor, insa spunem “copiii strazii” si trecem intorcand capul, de parca n-ar fi tot ai nostri. De ce nu hranim si mana intinsa de cersetorul soios? Pentru ca nu ne serveste ego-ul, dorinta noastra de a fi superiori, mana intinsa a napastuitului boschetar nu da din coada si iti este scarba s-o mangai.

Trebuie sa fii idiot si/sau orb sa nu remarci: cainele comunitar e o mare problema. Purtatori de boli si paraziti, tinta mobila si imprevizibila pentru masini, mizerie pe strazi si, in primul rand, pericol. Zeci de mii de oameni muscati, costuri de vaccinare si spitalizare imense, oameni desfigurati pe viata sau omorati. As vrea sa-i vad pe marii iubitori ai “drepturilor cainilor” ca isi spun poezioara privind in ochi parintii unuia dintre numerosii copii mutilati de javre. Nu, nu e adevarat ca toate cazurile respective se datoreaza cainilor cu stapan!

Alta tampenie incomensurabila pe care o tot aud e “eutanasia nu rezolva problema, trebuie sa-i sterilizam si sa-i lasam sa se stinga natural”. Adica cum? Moartea, din cate am verificat ultima data, inseamna incetarea existentei (a existentei fizice, ca sa ii impacam pe toti).  Cum anume non-existenta cainilor nu ar rezolva problema existentei lor? Capturarea la scara larga, sterilizarea obligatorie si imediata, pastrarea pentru o perioada decenta (30-45 de zile) si apoi eutanasierea lor in cazul celor batrani/bolnavi/carora nu li se gaseste stapan responsabil este solutia aplicata in toata lumea. Nicio tara din lumea asta nu-si sterilizeaza cainii ca apoi sa-i lase pe strazi. In acesti ani care ar trece pana cand (ipotetic) s-ar reduce aproape complet populatia de maidanezi, cine suporta costurile vietilor distruse sau a mizeriei lasate? Atat timp cat administratia locala e responsabila de siguranta mea, ar trebui sa ia masura cea mai rapida si mai eficienta. Eutanasierea (eutanasierea, nu parul in cap! look it up!) e scumpa tocmai pentru ca se face in mod omenos, fara a provoca suferinta cainelui. Asa am scapa si de reversul agresivitatii patrupedelor: acele situatii in care oamenii impusca animale pe strazile orasului sau ii bat cu ciomagul. Dar nu, acest lucru nu e posibil tocmai pentru ca infamele asociatii traiesc din expunerea publica a acestor cazuri odioase: lovituri de imagine aducatoare de lovele. Iar eutanasierea in masa ar duce la pierderea definitiva a scopului lor in viata si, mai grav, infundarea ireversibila a robinetului cu bani.

Cand ipocrizia se imbiba de neasumare a responsabilitatii se naste vreo asociatie de protectie a cateilor: discursul reprezentantelor acestora sunt pline de suprageneralizari (“cei care vor eutanasierea sunt criminali”), divagari (“dar cum rezolvam problema acestor criminali?” – ieri la emisiunea lui Moise Guran, ca raspuns la intrebarea “cum rezolvam problema cainilor?”) si alte distorsiuni. Nu vezi insa vreun astfel de sustinator sa spuna: “da, dom’le, ne asumam sa facem si sa finantam noi padocuri pentru 50% dintre cainii vagabonzi din Romania, daca statul face restul”. Par a fi mereu experti in ceea ce nu trebuie sa se faca, mai niciodata in ceea ce trebuie facut. Sustinerea unui proiect de lege care sa promoveze sterilizarea obligatorie a tuturor cainilor fara pedigree, impreuna cu un plan de amenzi zdravene pentru cei care hranesc sau abandoneaza cainii pe cand? Ah, niciodata, pentru ca e mai usor sa hranesti cainele de langa bloc decat sa-l iei in casa si inca si mai simplu decat sa-l duci la doctor si sa iti asumi raspunderea pentru el. Cand e vorba se fie amendat cineva pentru ca un om a fost muscat, “cainele e al comunitatii”, iar disolutia responsabilitatii e buna, dar daca-l iei la suturi daca te ataca, devine brusc “ce ai cu cainele meu?”!

In cazul in care nu au invatat la scoala, cainele e un pradator cu tendinta naturala de a forma haite si de teritorializare – ceea ce vedem prin mai toate cartierele, in mai toate orasele. Nu ataca (de obicei) pe cei care locuiesc in acea zona, insa navalesc pe oricine are un miros necunoscut. Copil sau batran, barbat sau femeie, pe bicicleta sau pe jos. Retineti, nu e sub nicio forma vorba de faptul ca “simte omul rau”. Idiotilor care inca mai cred tampenia asta, le recomand o lectura obligatorie pentru clasa a 4-a: Bubico. “Eu l-am aruncat, manca-i-ai coada!”

“N-ai mai scris nimic de mult”, imi mai spune uneori lumea. Eu niciodata n-am scris nimic, mereu am scris cate ceva menit sa lase o dâră (despre dâre, urme de talpi pe plaja si alte motive care ma obsedeaza v-am mai zis si va voi mai povesti) cat de mica, ma eschivez cu gratie semantica, evitand realitatea vizitelor creative atat de rare pe blog. Fanfaron sau nu, singurul lucru pe care mi-l pot reprosa e o doza prea mare de autocenzura: eu cand n-am ce spune, aleg sa tac, mai ales in situatiile in care e de asteptat sa spun ceva (macar putin) inteligent (ca de exemplu, atunci cand scriu pe blog) – lucru pe care vi-l doresc si dumneavoastra, iar aici includ 99,9% dintre posesorii de bloguri.

Serios, posibilitatea de a scrie orice, oricand, oriunde a insemnat un cataclism pentru expunerea de idei, comparabil, poate, doar cu aparitia aparatului foto digital pentru fotografie. O dilutie atat de mare a randurilor care merita citite in marea masa de imbecilitati/platitudini debitate in online aproape ca face cautarea primelor neavantajoasa – daca nu ai norocul si/sau stiinta de a merge din link in link, de la oamenii care intr-adevar au ce zice, risti sa te iei cu mainile de cap citind cum X a avut o zi dificila la munca, iar Y bea suc in timp ce scrie postul respectiv.Si n-am zis nimic despre cei certati cu cratima, acordul sau orice regula de minima decenta in exprimare..

Nu stiu daca sunt similare unor sute de mii de ziare Libertatea intre care se amesteca vreo Dilema sau vreun Catavencu vechi, insa inmultirea necontrolata a “scriitorilor de nimic” scarbeste si demotiveaza. Poate butonul “Publish” ar trebui inlocuit cu un putin subtil, dar atat de util “Ba! Sigur n-ai scris vreun cacat pe care vrei sa ti-l urci pe site?”. Zau asa, in vremea desuetului tipar selectia se facea destul de bine si singura: nu puteai scrie doar ca sa fii la moda, deoarece publicarea costa (si inca mai costa) destul de mult, iar ineptiile treceau greu de editorii prea putin dispusi sa-si asume trimiterea la tipografie a unui material infect. Acum, transmiterea universala a tampeniei e la un click distanta: se cheama, dupa caz, “Publish” sau “Share”.

Stiu, veti spune ca sunt ipocrit scriind “ceva despre nimic” si criticand ceva ce n-ar merita criticat, macar din punctul de vedere al consumului inutil de resurse. Totusi, simteam nevoia unei picaturi in oceanul inutilitatii. Poate nu-i tarziu, asa cum confectionam autocolante cu “Conduc prudent” sau facem evenimente pe tema “Salvati Rosia Montana”, sa facem si afise cu “Scriu istet” sau “Nu fi idiot! Nu publica mizerii!”

Ohhh, cut the crap! Toata agitatia generata de miscarea pentru trecerea in ilegalitate a “drogurilor usoare” (zise droguri legale, alea care se gasesc in “magazine de vise”) trasneste a ipocrizie si/sau nestiinta! Daca tot ne-am pus pe suspendat si interzis, de ce sa nu interzicem si drogurile cu incidenta cea mai mare si care produc cele mai multe victime, distrugand complet sau marcand ireversibil atat consumatorii cat si familiile acestora: tutunul si alcoolul. Ajung infinit mai multi alcoolici decat pasionati de etnobotanice la urgente. Aaaa, nu convine? Alea nu-s droguri, sunt catalizatori ai socializarii, bag de seama. V-ati adus aminte de prohibitia americana? Ipocritilor!

S-au umplut facebook-ul, ziarele si televiziunile de puritani militanti impotriva acestui flagel care, vezi doamne, frange zborul tinerilor neprihaniti si usor influentabili. Credinta ca vei putea limita existenta unui fenomen aflat si asa la limita legalitatii (ca sa nu mai vorbim de limita moralitatii, pe care vinderea unor produse daunatoare o incalca flagrant) prin interzicerea sa e o dovada de necunoastere crasa a unora (vezi jurnalistii) sau de nevoie avida de capital de imagine (vezi un anume europarlamentar care a initiat un asemenea demers pe facebook). Toata manifestarea se face pompieristic, fara statistici clare despre utilizarea acestor produse, avand in vedere ca nu exista studiu care sa arate provenienta consumatorilor – cati provin din populatia consumatoare de droguri de mare risc, cati consuma droguri “de societate” (alcool, tutun), etc.

Argumentul emotional “cum te-ai simti sa fie si copilul tau o victima a acestor droguri legale?” este bun in masura in care universul tau se limiteaza la emisiunile de scandal si cele culinare. Va pare cunoscuta urmatoarea planta?

Stiati ca semintele sale pot fi folosite pe post de droguri si ca efectele sunt puternice si distructive? Go ahead, fumati-le! Va inchipuiti o armata de luptatori pentru eliberarea sufletelor adolescentilor rupand de pe garduri infama planta? Nu ca pare o gluma?

Interzicerea drogurilor legale (presupunand ca ar fi posibila) ar duce la reducerea spectaculoasa a consumului, nu am niciun dubiu, dar interzicerea acestor etnobotanice ar avea si doua efecte catastrofale: tentatia “prajiturii interzise” va fi mai mare, iar procurarea si consumul unui produs ilicit va crea un nucleu dur de consumatori, alimentati de retele de dealeri, cu cantitati din ce in ce mai mari si compusi din ce in ce mai greu de controlat si, mai grav, presupunand ca substantele etnobotanice dau dependenta, ar genera migrarea unora dintre abonatii la magazine de vise catre drogurile de mare risc (cati exact, nimeni nu poate sti fara studii serioase!).

Un studiu citat vag prin presa romaneasca avanseaza un procent halucinant: 55% dintre adolescenti consuma droguri legale. Dar merita sa scapam de 200 000 de “etnobotanici” cu pretul a 2000 de indivizi cu seringa in vena? Pare aberant? Am luat in calcul ca doar 1% dintre ei ar trece pe droguri de “categoria grea”. Cum v-ati simti daca procentul ar fi de 10%, insa?

Ziceam ca initiativa de trecere in ilegalitate a acestor produse e pompieristica, deoarece e aproape imposibil sa le definesti, la fel cum e imposibil sa gasesti o lista exhaustiva de plante halucinogene – interzici 50 de plante, se gasesc alte 50 din aceleasi familii, dar varietati diferite. Daca eu pastrez firma de “magazin de vise” si imi schimb codul CAEN si toate etichetele produselor in “otrava ecologica pentru insecte” sau “plante si aranjamente feng shui” – pe alea cum le interzici?

Ce-i de facut, atunci? Hugo spunea “ He who opens a school door, closes a prison“.  Educatie si diplomatie. Secretul e simplu. Nu campanii de informare cu impact limitat, ci educare in masa. Sa intelegem ca nimeni nu consuma ceva pentru a se distruge ci pentru a se simti mai bine pe moment, stiind riscul unui pericol foarte indepartat. Recompensa proxima si intensa versus sanctiunea distala inseamna probabilitate mare de producere a comportamentului. O mare parte dintre cei care ajung groaznic, ajung din cauza drogurilor puternice si a programelor ineficiente de combatere a consumului. Drogurile usoare, in sine, par sa fi avut un efect pozitiv asupra criminalitatii si a vietii comunitatii. Incidenta infractiunilor violente a scazut in Olanda si este mult mai redusa decat in SUA, deoarece autoritatile din tara de sub nivelul marii au inteles: constientizarea este functie a libertatii si a educatiei.

Motto: poporul care nu invata din greselile istoriei este condamnat sa le repete

In urma cu niscai zile, Timisorenii au dat din nou dovada verticalitatii morale si spiritului liber. Poate sangele sarbesc, amestecat din plin cu vita romaneasca, poate apropierea de civilizatia vestica sa-i fi facut, de-a lungul timpului, cei mai sufletisti si intransigenti, singurii luminati dintre reprezentantii neamului denumit generic de Silviu Brucan “stupid people”.

Timisorenii urasc ipocrizia si detesta sa fie masa de manevra a unor descreierati, dar mai mult decat toate ii urasc pe comunisti. Ca in urma cu douazeci de ani, cu riscul contactului cu spray-urile lacrimogene si contondentele bate ale Jandarmeriei, timisorenii au pornit o noua revolutie: adevarata revolutie a bunului simt.

De ce?

Pentru ca e o ipocrizie crasa, sa vii tu, fiu de general de securitate, care a bagat oameni in temnita si sa semnezi vreun act, fie el si o chitanta, la Timisoara, mai ales in conditiile in care ai tropait cu nesimtire la condamnarea crimelor comunismului.
Iarasi, e o ipocrizie crasa atunci cand evoci “revolutia bunului simt” si inovarea clasei politice si faci o strutocamila socialist-liberala, doctrine ireversibil incompatibile atat teoretic cat mai ales practic si sa spui ca reprezinti o solutie.
E o ipocrizie crasa atunci cand sustii ca “invingem impreuna” si tu esti frate cu Patriciu, Voiculescu, Nastase, atunci cand te duci la Moscova pe furis si ii faci vizite nocturne lui Vantu, asemeni unei prostituate de lux. Nu cumva VA invingem impreuna?

Oricat s-ar zice, nici acum, nici in ’89, timisorenii nu au fost manipulati. Au fost primii care si-au pus pieptul in fata pentru a da un semnal. Semnalul libertatii. Semnalul ca putem construi singuri si putem reusi in orice, atunci cand vrem cu adevarat. Semnalul ca adormirea, ipocrizia, minciuna si tradarea comunista nu sunt bune. Pentru ca timisorenii stiu proverbul complet, nu doar prima lui parte. Acesta e: “capul plecat, sabia nu-l taie, dar cu umilinta lantul robiei-l incovoaie”!

Dincolo de toate idioteniile pe care le auzim la televizor, timisorenii au reactionat ostil dintr-un motiv foarte simplu: la 2o de ani dupa revolutie, (neo)comunistii au revenit fara rusine in piata si au cerut revenirea la putere. Deoarece timisorenii au simtit ca o alegere rosie si impotriva firii ar echivala cu un scuipat pe mormitele celor care, in ’89 au murit pentru a ne elibera de jugul comunist. Nu lasati jugul sa se intoarca!

Stiti sentimentul ala pe care il ai atunci cand vezi ceva si ai vrea sa actionezi, insa instinctul ala prost te face sa treci pe langa? E un “ce-ar fi fost daca..” crunt si ireversibil, pe care l-am avut cu totii in cele mai diverse momente, un “ar fi trebuit sa..” mereu nerostit, simtit uneori doar cateva secunde, suficient insa cat sa realizezi ca ai fi putut schimba ceva, fie chiar si ceva minor.

Au trecut mai bine de doua luni de cand am avut un moment de genul asta si tot rationamentul mi-a fulgerat prin minte. Toata nehotararea si toate dubiile. Si am decis sa nu trec pe langa. Ei, da, asta-i marea schimbare, de atunci am o pisica:

Stiu, unele schimbari sunt mari, altele sunt mici. Unele ne aleg pe noi, pe altele le alegem noi, pe langa majoritatea trecem prea blazati sau prea fricosi pentru a ne apropia. Acestea sunt cele care ne tin treji noaptea, gandindu-ne daca am actionat bine si la “ce-ar fi fost daca…”. Va zic eu: avem o singura optiune, pe care o putem exercita o singura data, un singur unghi si o singura sansa pentru fiecare lucru. Cele pe care le neglijam se vor intoarce si ne vor chinui noptile, acum si mai tarziu. Mie-mi ramane doar sa va urez la cat mai multe nopti linistite.

P.S. I-am pus, probabil, cel mai putin original nume cu putinta: Pisic. Poate o va ajuta la constientizarea sinelui, la care care, zice-se, animalele stau destul de prost.

Aici va fi un post, ziceam. Chiar unul revoltat rau.

Toata vara, mi-a terorizat simtul auditiv o bazaconie inculta numita “Undeva in Balcani”. Parodia cu fes, acest Akon al Romaniei, jumatatea neinfractionala a La Familia a dat lovitura!

Pe langa ipocrizia crasa de a sugera ca Romania e o tara de borfasi (aia cu “tine bine de bani”), in contextul in care fostul tau partener de trupa e un parnaias convins, ma uluieste (sic!) partea cu “iubim s-avem dolarii, uram s-avem servici”, venind din partea unuia care foloseste pixul doar la dat declaratii la sectie sau la scrii texte in stil lupul moralist.

N-am prea inteles ce legatura are Bin Laden cu toata afacerea, dar la cat terci muzical e in hitul asta, nu ma mira nimic. Daca, alaturat tepei romanesti, se intentiona un efect stilistic, ma declar uimit. Ma indoiesc ca e asa, totusi.

Apoi refrenul, normal, in engleza, cu o comunicare la fel de inteligenta ca cea in romana. Da` suntem poligloti, nu?

Iubim personajele negative, infractorii
Ii protejam, ii cinstim mai rau ca dictatorii
Raufacatorii sunt smecheri cand au banii
Da ajung infractori cand nu au gologanii

Sa inteleg ca n-a prea mers cu formatia initiala, iar amicul cu drogurile se simtea neglijat, avea nevoie de nitica iubire, de aceea a ales o schimbare in cariera?

Prin minte imi vine si poanta aia rautacioasa, cu inversatul initialelor celor doi “cantareti”, dar nu despre asta e vorba acum. E aia cu “Sud-Est, Romania, undeva in Balcani“. Mergi, domnu` Puya, cauta tu Romania in Balcani. Elevul de clasa a 8-a iti va spune mandru ca Romania NU E IN BALCANI, ca Peninsula Balcanica are Dunarea ca granita nordica, dar el face, vrand, nevrand, carte, obiectul ala de care tu n-ai avut parte. Ai avut parte, insa, contrar proverbului, de o caruta de bani si popularizare, tot neghiobul ascultand la telefon in autobuz indobitocirea in masuri muzicale.

Astea-s modele, pe astia-i promovam. Vede-i-am ramasi in Balcani. Poftim, cultura!

Am citit ce zicea George despre zilele iasiului (da, asa e corect!) si ma tem c-a fost prea bland. Barbaria olfactiva, ţopârlănimea si adunatura pestrita de comercianti, şuţi si gura-casca au transformat iarasi orasul in capitala marlanimii. De parca nu era suficient ca majoritatea locuitorilor “de drept” detin, selectionata cu atentie, gena prostiei congenitale, diriguitorii urbei au tinut mortis sa isi rotunjeasca veniturile calcand in picioare confortul si linistea locuitorilor zonei centrale. Oaie uda, miros greu de om plecat de zile bune de acasa, carne fripta si iz statut de toaleta publica necurata cu saptamanile gadila cu prea putina gratie mirosul inginerului platitor de impozite, manelele, chiotele descreierate sau doar batutul agasant al cuielor distrug somnul muncitorului de abia intors dupa o zi istovitoare, puzderia de masini, tarabe sau doar gramezi de gunoi plasate strategic dinamiteaza orice incercare de a te deplasa omeneste prin propriul cartier, violand orice sentiment securizant al intoarcerii acasa.

Slalomul gigant printre rahati, tinerea respiratiei in mediul toxic al urinei pe jumatate evaporata sau doar aducerea telefonului si a portofelului in siguranta, trecand de “apararea” gata sa le placheze sunt sporturile cele mai putini dragi ale unui individ care are nenorocul de a detine un apartament in “buricul iesilor”.

Ca in alte numeroase randuri de-a lungul istoriei, ascunsi dupa un pretext religios, unii incearca sa-si consolideze pozitiile, abuzand de un pretext religios. Ca in tot cam atatea randuri, de suferit au cei fara vina. Micii comercianti, deverseaza rauri desute de milioane in buzunarele autoritatilor locale, platitorii de impozite strang din dinti si dorm iepureste, iscodind cu teama orice zgomot suspect. Colac peste pupaza, pentru fluidizarea traficului si apararea cetateanului sunt detasati din localitati obscure o sleahta de organe care au vazut tramvai doar in poze si au anchetat in cel mai bun caz…hoti de lemne.

Asta e doar o schita a starii unui oras intr-o perioada de sarbatoare, menita parca a pune coroana imputiceniei pe capul unui oras imputit. De ce un pelerinaj la sfanta trebuie sa aiba miros de gratar, de ce o manifestare de inspiratie religioasa capata aspectul unui bazar de tara si de ce zona centrala a orasului trebuie sa se afle sub asediul gunoaielor si a nesimtirii ne vor raspunde, ca de fiecare data, râgâiturile satisfacute ale imbuibatilor alesi locali.

Va spuneam recent despre aberatia numita Universitatea Spiru Haret cu al ei sistem de invatamant la distanta de standardele universitare (dar si de bunul simt). Am vazut ca si mai roscatul meu amic a remarcat pertinentul articol al lui Marius Nitu. Intre timp, justitia a dat un raspuns evaziv (a se vedea si bancul), dand USH dreptul de a organiza admitere doar la acele sectii autorizate si/sau cu acreditare (asa cum era, de altfel, normal). Balacareala, insa, nu se opreste aici, imputicenia din sistem fiind mult mai mare. Acum cativa ani, vreo 4, daca nu ma insel, o comisie a ministrului de atunci, Miclea, si-a propus sa analizeze si sa porneasca un proiect de reforma reala in educatie. Trecand peste abilitatile de manager ale, de acum, colegului de breasla, trebuie remarcat totusi ca acea comisie cuprindea specialisti reali si a analizat timp de doi ani problema invatamantului din toate perspectivele celor implicati.

Concluzia? Au muncit degeaba, deoarece in aproape doua luni s-a scris o noua aberatie de “Cod al Educatiei”. Adio depolitizare, adio criterii europene de evaluare, adio invatamant stratificat si axat pe concret. De ce sa nu facem 13 clase obligatorii (1 grupa de gradinita si 12 de scoala)?

Ceea ce nu se stie si/sau nu se recunoaste, e ca nu tot omul e capabil sa faca 12 clase. Sau nu vrea, nu ii va folosi. Pur si simplu, daca visul omului e sa-si faca o ferma pentru cultura capsunilor, de ce sa-l obligi sa faca 12 clase? Ii sunt suficiente ceva date despre botanica, matematica, ceva abilitati de relationare si alte competente conexe. Nu fizica, nu filosofie, nu trigonometrie. De ce sa facem cretini cu diplome, de ce sa chinuim oameni fara interes si sa-i tinem 12 ani intr-un invatamant aproape exclusiv teoretic, cand abilitatile lor practice ar putea fi valorificate pentru binele lor si al tuturor?

Ceea ce iarasi nu se stie, e ca exista un proiect de evaluare standardizata a competentelor unor loturi de elevi, reprezentative pentru intreaga populatie aflata in procesul de invatamant. OECD-PISA realizeaza o data la fiecare trei ani o astfel de analiza. M-am uitat pe statistici si pentru prima oara dupa ceva timp mi-a fost rusine ca stiu sa citesc niste indicatori de acest gen. Concluziile calitative (ce ironic e ca se numesc asa)sunt: se invata mult si prost, un procent uluitor din bagajul oferit spre invatare in timpul invatamantului preuniversitar e pur teoretic, supradimensionat si inutil, iar performantele sunt groaznice. Ce-i drept, cei 2% care sunt exceptionali, ii bat la fund pe toti. Restul de 98%, sunt nu doar la coada Europei ci a lumii.

Iata-ne cum stam (am luat in calcul performanta medie a elevilor):

Abilitati matematice:  mai buni decat tari precum Bulgaria, Chile, Iordania, Argentina, Tunisia, Muntenegru, Brazilia. Mult sub China, Finlanda, Korea, Belgia, Olanda, dar si tari precum Islanda, Azerbaidjan (da, ati citit bine), Croatia, imediat sub Thailanda.

Abilitati de intelegere a textului scris: in coada listei, doar peste Indonezia, Brazilia, Muntenegru, Columbia, Tunisia, Azerbaidjan, Quatar si Kirghistan. Evident, sub orice tara civilizata, chiar si sub modestele Lituania, Slovacia, Noua Zeelanda (da, asta-i tara aia cu munti, pescari si cutremure de langa Australia), Macao !!!, Ungaria.

Rusinos? Nu, n-am terminat!

Explicarea stiintifica a unor fenomene: sub Chile, Serbia, Islanda, Croatia, Polonia, Lichtenstein, Rusia, Bulgaria. Adaugati aici si restul tarilor civilizate.

Stiinte: doar 10 tari incluse in evaluare (intre care tari cu “recunoastere”, precum Qatar, Columbia, Tunisia, etc) au, elevi mai slabi (a se citi “nivelul mediu al performantei elevilor”) decat ai nostri. Pustanii din Iordania, Uruguay, Letonia, Turcia, Bulgaria, Serbia, Ungaria, etc, ne dau lectii.

Concluzia? Hai sa continuam in aceeasi nota. Macar nu vom ramane ca scotianul din banc, care, mergand dupa boscheti sa iti faca nevoile, e sfatuit de amicul sau, scotian si el, sa lase rahatul acolo, daca n-are hartie la el. Noi vom avea diplomele din liceu sau facultate, asa ca nu vom pati asa. Vor fi mereu acolo, mereu mai inutile.

In ultimele zile, daca nu saptamani, jurnalele de stiri sunt pline de scandalul si controversele iscate de alegerea ministrului invatamantului de a pune tunurile pe Universitatea Spiru Haret. Monstruoasa increngatura de interese din jurul institutiei (zice-se) de invatamant capabila de a scoate zeci de mii de absolventi anual si darzenia cu care Ecaterina Andronescu apara cauza unui invatamant echitabil si de calitate m-au facut din nou sa-mi fie scarba de Romania. In loc sa ne le rusine ca avem un mamut-capusa care serveste unor interese obscure (deopotriva ale asa-zisilor studenti si ale asa-zisilor profesori), politicienii nostri, unul mai calificat decat altul, s-au repezit s-o puna la zid pe singura specialista aflata in discutie (ca de Andronescu-i vorba) si sa-si penduleze simpatic cozile, gudurandu-se in fata a cateva zeci de mii de potentiali alegatori aflati intr-o situatie dificila.

Cel supranumit “Prostanacul”, urmare, probabil, a profunzimii opiniilor proprii si intaiul agramat al natiunii care este s-au repezit in a infiera dorinta colegei lor de partid. Vezi, Doamne, cei care au platit (cu buna stiinta sau cu buna credinta) o forma de invatamant neacreditata, neconforma cu niste standarde minimale de calitate, ar trebui sa beneficieze fara nicio echivalare de o diploma recunoscuta. Daca primul numit anterior are o facultate, individul specializat in cititul “almanahelor” este in totala necunostinta de cauza. Niciunul dintre ei nu se pricepe la invatamant, dar ambii au o parere. O parere pupincurista in prag de alegeri, o parere protectionista fata de colegii lor de breasla care au luat “de-a moaca” diplome sau care “predau” in astfel de institutii. Aflati, domnnilor, ca mai exista si restul de zeci de mii de absolventi care s-au spetit pentru o diploma, care, cand au platit, au cumparat un serviciu, nu o calificare. Restul de zeci de mii de absolventi voteaza si ei in toamna si cam fac alergie la invatamantul SH. Orice ar insemna asta.

Cand te doare capul, te duci la doctor, cand ai o problema cu vreo lege, te duci la avocat, cand vrei sa inveti, te duci la profesori. Acestia sunt specialistii, ei se pricep bine la un domeniu. Lasati-i pe ei sa-si faca treaba si nu va bagati. Andronescu e unul dintre ei. Si mai trebuie inteles un lucru. O diploma n-ar trebui sa fie doar o hartie ci o dovada a unor competente. O parte din ideea de specialist. Ori nu poti face un specialist dandu-i o hartie si atat, cum nu poti pune o pasare de hartie sa zboare doar legandu-i aripile cu sfoara. Si ca sa fie rasu-plansu’ complet, Marius Nitu are dreptate. Recolta e multa, podgoria conteaza, pentru ca mult din produsul de gasit pe piata e contrafacut. Sau, na…Second-Hand.

Mi-am adus aminte deunazi de-o comparatie pe care am folosit-o la un moment dat intr-o discutie despre posibilitatea existentei unei ordini universale, cu sau nu forma unei instante superioare. Spuneam ca viata-mi pare mai mult decat e pentru o vaca, un drum spre abator.  Ca poti face acel ceva care sa conteze, ca trebuie si e datoria ta sa fie si sa fii.

Paradoxul e urmatorul: copil fiind, ai impresia ca totul in jurul tau e mare, curtea casei iti pare imensa si alergi ca bezmeticul in picioarele goale de la poarta pana in randurile de porumb, dintre care nu te vezi nici urcat pe scaun. Pe masura ce cresti, raportul se schimba, curtea iti pare din ce in ce mai mica, pana ajungi peste ani s-o vezi usor bagatelizata, iar spatiul pe care-l stiai nu mai e suficient. Iti iei adio, privind cu dor in urma si pleci. Problema e ca scotand “capul din porumb”, ajungi sa vezi cat de mare si de multa si de tot divers e lumea, ca nu te poti aseza in varful ei, asa cum te urcai pe acoperisul beciului. Si cat de improbabil e ca urmele pe care le lasi sa conteze. Si-ajungi la resemnarea lui “We’re all just following the light of long dead stars”.

Si poate pana la urma e doar un simplu drum spre abator. Vorba melodiei, “No death from above ‘cos death’s all the same”. Si ca tot veni vorba de ea, am vazut clipul. E interesant si sugestiv. Vizionare placuta!

http://www.youtube.com/watch?v=xUqITb5_wi4

a mai trecut o zi. inca un pas. one step closer to knowing.

Acest post este despre “a zambi”. Despre “a zambi” chiar si atunci cand ochii-ti sunt inecati in lacrimi, cand din grimasa hilara intiparita pe fata ca o brazda rebela pe un camp inflorit rasare zabetul. Cu el rasari si tu si cresti, imbratisand tot ce aveai, ce nu mai ai si ce-ai putut pastra. Le ei cu tine si pleci. Cumva, le vei cara pe toate: in brate, in spinare, in minte si in suflet. Si zambesti, pentru ca tocmai ai renascut. Printr-un zambet…just like that…poate ca asta era alta “Big Idea” care-si astepta un nume. De fapt, nu, numele il avea de ceva vreme. Astepta o fat(z)a pe care sa aiba altceva decat un nume. Mereu si mereu.

Da dragilor! Anul 2007 ne-a adus 2 vesti, una mai mare decat alta! Prima ar fi ca am revenit la blogging, cu drag si spor, cu platforma wordpress pe un hosting momentan free. More to come, totusi, aveti putintica rabdare. A doua ar fi ca ne-am integrat in UE (fara “i”-ul tipic accentului moldovenesc). Ei bine, haidem sa vedem lucruri dulci cu iz de fiere sau amare cu iz de miere, numa` bune de pus ca garnitura la integrare…alegeti voi, eu doar le expun:

Intamplarea Nr. 1:

Intr-o duminica dimineata (sa tot fi fost ora 9) ma grabeam spre cel mai apropiat mijloc de trasport deoarece eram, ati ghicit, (da, iar) in intarziere. Toate bune si frumoase, vremea varatica, vantul adormit (nu, nu la parnaie ci la el in vila, ca tot veni vorba, dar nu la vantu` ala ma refer), ce mai! se anunta o zi superba. Ajung la rondul de tramvai din Tg. Cucu (pt cunoscatori) cand observ cu interes doi oameni, un el si-o ea, cam neglijent imbracati, cam la fel de pieptanati, dar totusi destul de departe de a parea boschetari originali, cu licenta.

El (cu autoritate): “FAAAAAAAAA?”

Ea n-aude

El (cu vigoare): “FAAAA, vino-ncoa` sa ne-nchinam la sfanta biserica!”

Ea n-aude

El (cu emfaza!): “FAAAAA, vino-n Dumnezau` ma-tii -ncoa`!”

___

Intamplarea Nr. 2:

Acum mai putin de-o luna am auzit la TV patania unei doamne ajunsa pe la 50-55 de ani care a dorit sa vanda locul de veci al raposatului tata si l-a rugat pe preotul din parohie sa-i mijloceasca si inlesneasca executarea dorintei. Zis si facut, batman-ul s-a achitat “perfect” de indatoriri, atentie!, trimitand defunctul enoriasei lui…prin madat postal, dupa ce-l impachetase bine intr-o cutie de carton (sa fi fost de pantofi?). Reactia individei e lesne de inteles, dar stati, nu va speriati, povestea nu e deloc/doar socanta ci are si un substrat tipic romanesc: cui credeti ca i se putea intampla asa ceva daca nu doamnei Aurelia CENUSA!

___

Intamplarea Nr. 3:

Cand nevestele/mamele abia terminau de taiat legumele pentru salata, rumeneau porcii si puii si puneau feliute de lamaie pe mancarea rece, Antena 1 a difuzat un reportaj de ne-a ramas ciolanu-nfipt in gatjel. Urmarit fara sunet, toata tevatura ar fi parut doar un cliseu aruncat multimii in semn de “na-va, ba, bucurati-va de cat aveti ca sunt altii care n-au deloc”, posibil despre boschetarii care-si fac veacul prin gari. Apasand, insa, magicul buton “V+” de pe telecomanda si coborand volumul clemfaniturilor lacome, romanul ar fi putut inlocui vagul sentiment de mila si multumire cu un urlet de furie! Cei ce, fara sonor, pareau boschetari erau in fapt veterani de razboi cu pensii ridicole (20-30 de lei!) care-si vindeau in gari cupoanele gratuite pentru calatorie, in speranta de a avea mai mult de o felie de paine uscata de inmuiat in apa lalaie cu iz de tei la masa de seara. Intre Craciun si Anul Nou! Aceiasi oameni care, cu zeci de ani in urma, au aparat cu arma in mana cururile mari alor tai, pentru ca tu (si eu), imbuibatule, sa te-ndopi ca porcul de Craciun si de Anul Nou…aceleasi zile de “Craciun” si “An Nou” pe care poate ar trebui simta si ei. Rusii nu-ti zic “davai porc, davai ceas, davai gat” si nici nemtii nu-ti zic “Achtung!” in ureche pentru ca acei oameni care se roaga de tine acum…candva au luptat la brat cu moartea…de ce?

Raspunde tu..

(Iar daca nu ti-a stat in gat pana acum, am avut eu grija sa-ti stea. Sta-ti-ar in gat!)

Avem in literatura romana doua personaje care au scris intr-un stil foarte “professional”. Desi talentati, exponentiali, geniali, culmi ale literaturii (si alte vorbe strunite in dulcele limbaj de lemn), s-au remarcat printr-o extraordinara falsitate in raportul nazuinte literare – valoare umana.
E cel putin deplasat sa propovaduiesti o iubire superioara, totala, pura, sa scrii o poezie cu care sa ai un succes nebun, apoi sa te duci la fiecare curva din Bucium, sa “culegi” un sifilis si sa mori ca ultimul boschetar.
Mare ipocrit esti si cand iti canalizezi creatia pe angoasa generata de apropierea galopanta, paralizanta a mortii si sa crapi la 60 (si trei, daca nu ma inseala memoria) de ani. Pai cum pisica ma-sii, ai jura ca omul trage sa moara, isi traieste ultimele secunde agonice si el se imbuiba bine, mersi pana la o varsta la care multi si-ar dori sa ajunga.
Misule si Gicule, mari ipocriti imi sunteti!

Nu stiu daca postul asta va trece vreodata de stadiul de draft

Nota misogina din ceea ce urmeaza exista si nu exista. Vroiam doar sa fac un comentariu referitor la ceea ce au nevoie si ceea ce cauta “ele”, in general, fara o referire precisa la vreo persoana anume. Sa rafinez (sa invelesc ideea in staniol, ca tot e trendy) un gand pe care i l-am spus unui prieten.
“Ea” e o mixtura ciudata, tragi-comica de cele mai multe ori. Isi imparte viata, alintaturile si nazuintele intre doua porniri opuse. Prima, cea pe care o vedem in icoane sau reviste: a mamei cu copilul in brate. E o nevoie de un anume “confort”(read this word in english, pt ca la intelesul lui englezesc ma refer) nevoia de a tine la cineva si de a-i purta de grija mereu, poate chiar de a-si astupa goliciunea unor momente cu ceva…”sau mai bine, umbra ta”…ei bine, nu draga Nichita, nu-i cazul si in ceea ce zic eu acum. (Nichita Stanescu era totusi un el, mama voastra de inculti)
A doua, cea de femeie, cea pe care o cautam cu indarjire la mai tot coltul si pe care o imaginam in timp ce indesam degetul in claxonul masinii.
Din rutina sau evidenta opozitie a celor doua, “ea” nu poate aduna (scalar sau vectorial, cauta tu interpretarile) o traire unica, un “tot”, ci franturi de “ceva” pe care le identifica unui sentiment. Mereu, acel(ui)asi, asa ca ajung iar la “wise bono says”: “not just deaf and dumb, I’m staring at the sun, not the only one happy to go blind”…

Scriitorul e un catar! Pseudo-rasat, dicteaza propriul tempo si scrie dupa cum il taie capul, incercand sa arunce culorile (d)in directiile perceptiei sale. Scriitorul e si un acrobat! Imputita pozitie, patrupedul hibrid spanzurat pe-o sarma groasa cat unghia. Devine prea introspectiv, risca sa piarda contactul cu lumea; devine prea pasionat de lume, clar tirada lui e banala si fara fundament. Foloseste un limbaj prea elevat, e clar, alt pseudointelectual. Le zice prea din topor, n-are stil. Cel mai mic pas gresit il arunca in prapastia ignorantei, deoarece traieste doar prin intermediul cititorului, iar cititorul e un magar! Magarul e necioplit si nu poate sa inteleaga ceea ce vrea scriitorul sa-i transmita. Nu simte, nu vede, nu intuieste culorile ascunse in spatele unor cuvinte, dar asta nu-l opreste sa strige tare “iiii-haaa, ce prostii zici tu acolo”. Un magar, ce mai!
Ironia sortii e ca pe amandoi ii inhama la acelasi car, fara discriminare. Ca s-ajunga “undeva”, trebuie sa gaseasca directia comuna. “Hais” `au “cea”, dar nu in acelasi timp….niciodata. Intelegere sau compromis? Ironia ma-sii!

Nu-i nici o explozie, nici macar o revolta. E doar o linie trasa dupa “ceva”. Multumesc pentru ca m-ai invatat sa zambesc si sa rad cu tot sufletul, pentru ca mi-ai regasit puterea de a plange, pentru ca de la tine am invatat sa alerg de placere, sa dorm 4-5 ore pe noapte si sa ma simt mai proaspat decat oricine. Multumesc pentru fiecare secunda si multumesc pentru ca nu m-ai mintit niciodata. “I am you” o spun cu toata hotararea si siguranta, pentru ca nici eu nu mint. Cealalta jumatate de vers mi-o vei spune tu intr-o zi, cand vom reinvata impreuna.
Interesant e ca stiam viitorul inca de acum cateva luni. Ti l-am spus, dar atunci nu-l puteai vedea. Desi pathetico-patetic, James Bontu` avea dreptate.
Tu ai doua variante. Eu am o rugaminte. O stii de mult, o asculti probabil zilnic in boxe. Respect-o, pentru ca asa nu pot, nu poti si nu putem pierde ci doar castiga.

Mi-am bagat si eu coada printre cei care au ceva de zis, asa ca am pornit-o cu un blog. Voi incerca sa nu devin excesiv de reflexiv, voi arunca noroi in stanga si in dreapta, voi exploda spectaculos si contrariant. Valoarea a ceea ce va urma e oarecum dubitabila, fiecare avand dreptul de a spune “metre, esti bun” sau “lasa-te ca n-ai ce-ar trebui sa ai”. In fapt, nici nu stiu daca scriu dintr-o pornire/nevoie sau doar de “amorul artei”. Cert e ca scriu. Gata cu introducerea!

Comentariu: dubitabil, dupa stiinta mea nu exista in dictionarul limbii romane. That’s a pity, pentru ca suna mai bine decat dubitativ, e o combinatie intre englezescul “doubt” si englezescul “able”/romanescul “abil”. Imi insusesc asocierea oximoronica, limbile domnilor academicieni sa fie pe pista cea buna!