The Big Idea

Archive for the ‘De zi cu zi’ Category

Tineti minte reclamele alea porcoase la erdeesh? V-ati intrebat vreodata daca reflecta calitatea serviciilor? Raspunsul e da.  Nu mai spun ca iarasi m-au lasat fara conexiune (v-am povestit destul aici), lucru care sigur ma va face sa renunt la remarcabilele execrabilele lor servicii. Povestea despre cum sa NU iti asiguri pastrarea clientilor, in cele ce urmeaza.

Zilele trecute ma trezesc la usa c-o pustoaica blonda, ochi albastri, inghetata bocna (afara era generoasa temperatura de -20 de grade). “Stiti, firma Airbites a fost preluata de RCS-RDS”, rosteste vocea, deloc impacata cu vremea de afara.  Dupa ce o lamuresc ca stiu prea bine chestia asta si refuz amuzat oferta de a semna pe loc contractul (trecand peste ideea, ea insasi tembela, de a semna un contract pe genunchi, la usa), primesc replica de milioane (de pumni in cap):

“Pai stiti ca daca nu semnati pana la 1 februarie, vi-l taie!”

Stupoare! Iritare maxima si amuzament retinut. Firma de care a ras o tara intreaga gratie reclamelor “ungurului bulan” imi oferea o mostra de “relatii cu clientii”.  Ii explic fetei (nu va ganditi tocmai la tact pedagogic) despre cum vine treaba cu preluarea unei firme, cu cesiunea catre terti, cu beneficii si obligatii fata de clientul care are deja un contract semnat. Mirosind pericolul, fata cu ochii umezi se etrage repejor in spatele unui “mie asa mi s-a zis sa zic”. Bravos, natiune!

Se iau urmatoarele date: client, vechime de 7 ani, contract activ, prelungit 12 luni prin act aditional. I se pune o gagicuta blonda in fata, in speranta ca va semna contractul la lumina becului de pe casa scarilor. Daca nu merge, se ameninta clientul. Daca nu merge nici asta, lasa-l sa se duca, e incapatanat.

Well…sa fie asta singura mea problema

Tineti minte acele telefoane publice vechi, care functionau cu fise? Constiinta citadina dezvoltase o zicala cu privire la acestea, zicala pe care o putem extrapola usor la functionarea multora din serviciile de care (nu) beneficiem: “dai cu pumnul, pica fisa”.

Asemeni telefonului, care te trata cu raceala si refuza sa-ti returneze ce-i al tau, insa reactiona la izbitura, functioneaza si serviciile ISP-ului Airbites Iasi.

Scurta cronologie:

Luni, 11.01, pe la ora 18, conexiunea isi da obstescul sfarsit.  Dupa 3 ore, sun la call center-ul lor. Vorbesc politicos, salut respectuos. Mi se spune ca sesizarea s-a inregistrat, a doua zi urmand sa vina echipa sa verifice.

Marti, 12.01, ora 15, ii sun din nou. Mi se spune ca echipa a venit, a verificat si trebuie sa mearga. Evident, nu mergea. Ii rog sa revina, pe acelasi ton respectuos. Mentionez ca sper intr-o rezolvare rapida. La ora 16:30 vin 3 indivizi de la serviciul tehnic. Imi spun ca se duc pana sus sa verifice si se intorc. Le multumesc si le spun ca ii astept sa revina. Evident, nu au facut-o. In seara respectiva aflu ca niciun abonat Airbites din cartier nu putea accesa netul.

Miercuri, 13.01, dupa peste 36 de ore in care nu am beneficiat de un serviciu platit, ora 11:16 ii sun. Dupa convorbiri cizelate si pasnice, decid sa schimb tonul. Se ia, asadar, mina de om suparat si pus pe reclamatii si se incepe convorbirea.

Se mentioneaza, explicit: “e al treilea telefon in 3 zile” si “daca pana astazi la ora 16 nu am internet, ma duc la OPC “(de fapt e ANPC, dar daca-i ziceam asa, riscam sa nu stie ei).

Mi se spune ca pana la ora 14 ar trebui sa functioneze. Ignor promisiunea si intreb pe un ton in niciun caz cordial daca au habar cat e amenda. “1000 de euro, 40 de milioane”, continui expunerea sumbra. Evoc iarasi fatidica ora 16. “Puteti comunica acest lucru colegilor?”, inchei. Vocea de la capatul firului, dupa ce a incercat, pe rand, atitudinea superioara si revolta, murmura sfarsit: “da, le voi transmite”.

15 minute mai tarziu, taica-miu ma suna, intreband daca sunt acasa. In 15 minute a primit 2 telefoane impaciuitoare de la Airbites, a fost intrebat daca se afla langa calculator, pentru a efectua niste verificari. La 12:37, taica-miu ajunge acasa si-mi spune ca lucrurile au revenit la normal, internetul functionand de zor. La ora 16:10 (coincidenta sau nu?), baietii de la tehnic revin, urca din nou la ultimul etaj, coboara la mine, se asigura ca totul functioneaza bine.

Privind in urma, nu pot sa nu ma intreb de ce privim ca normal ce nu e normal? De ce trebuie sa astepti peste 36 de ore in van, doar pentru ca ai vorbit frumos, asa cum ai vrea sa ti se vorbeasca si tie, daca ai fi in locul conlocutorului tau, pentru ca o amenintare si un ton ireverentios sa rezolve problema in mai putin de 90 de minute?

Modul de comunicare eficient da masura educatiei unui popor. Atunci cand vom invata ca normalitatea in relatia client-furnizor de servicii trebuie sa se bazeze pe o comunicare asezata si pe respect reciproc, ne vom numi popor educat. Pana atunci, filosofia pumnului pentru a pica fisa si biciului pentru a pune boul la plug va prima, amabilitatea si promptitudinea ramanand concepte frumoase, identificabile pe dexonline.ro

P.S. Airbites a fost preluat vineri de RDS-RCS, ceea ce, probabil, va insemna un nou pas in profesionalizarea serviciilor oferite clientilor, in preocuparea continua pentru satisfacerea nevoilor acestora si in oferirea unui serviciu de interventie tehnica rapid. Acum, aplicati strikethrough la tot paragraful, incepand cu cuvatul “profesionalizare”, apoi trageti apa.

A trecut o luna si mai bine de cand am scris aici. This has go to die change.

Ca tot e inceput de an (+/- 10%), va urez ca 2010 sa va aduca numai schimbari in bine, sa traiti multi ani, dar sa fie si fericiti, ca altfel n-am facut mare branza si, important, sanatate multa, despre care se zice ca-i mai buna decat toate.

Nu in ultimul rand, pentru ca lucrurile mici, multe si rele ne macina, va doresc ca in 2010 sa aveti cat mai putine zile precum cea de care zice-n melodie:

Bad Day Live

Acesta e, probabil, cel mai vechi draft existent pe aici. M-am gandit sa-l scot la lumina, spre a incalzi serile friguroase de toamna tarzie.

Era cazul sa-mi revina si cheful de scris din vacanta. Dupa 7 zile superbe la mare, am beneficiat de inca 6 de lejeritate acasa. Cu mine am strans o tolba de amintiri si cateva fotografii simpatice, dintre care am afisat si pe dA. Ar fi multe de spus, dar ma voi rezuma la o foto-povestioara:

Imi era dor de atmosfera aia de plecare, de emotiile plutind prin gara, de aerul fierbinte si de sunetul surd al marii care-ti apare in urechi in seara plecarii. Parte din astea s-au nimicit de la introducerea vagoanelor etajate, necompartimentate si inchise aproape etans. Drumul e mai sterp si mai putin intim acum, dar urme fine din atmosfera electrizanta care creste in tine pe masura ce te apropii de mare inca se simte. Dunarea e frumoasa si inca la locul ei, iar primul semn al libertatii dainuieste inca, aproape neschimbat de la primele mele amintiri cu privire la drumul spre mare.

Dupa ce am povestit aiurea despre centrala si fabrica de apa grea, am incetat a mai face poze, preferand sa astept sa treaca timpul. Recunosc ca-mi lipseste enorm senzatia indescriptibila, in care simti aerul usor sarat, racoarea diminetii lovindu-ti fata itita pe geamul vagonului si canti aiurea Beautiful Day. Acum iti poti lipi de geam fata si obiectivul aparatului foto, sperand ca de niciunul nu se va prinde mizeria caracteristica trenurilor noastre.

Ne-am cazat intr-un loc simpatic, unde am beneficiat de cam tot ce ne-a trebuit.

Unul scurt, ca mi-am amintit de Paraschivescu si de a lui tirada intru propovaduirea unei exprimari corecte. N-am sa insist pe celebra prepozitie “pe”, mai ignorata in vorbirea curenta decat poporul roman in ochii si interesele politicienilor, dar pot gasi inca destule aberatii lingvistice de care uzitam in mod curent. Vai, am zis “uzitam”? Nu, mai nou, uzam. E fratele stramb a lui “a face uz”, adica fix ceea ce nu facem noi cu dovleacul plasat strategic in prelungirea gatului.

“Ce faci, frate? Aaa, pai eu is pe tren”, ne auzim de cele mai multe ori vecinul de vagon sau, daca suntem norocosi, compartiment. Imi si inchipui scena cu individul aflat pe acoperis, incercand sa se fereasca de crengi sau de…”sarma”

“Jucatorii sunt masati in propria jumatate de teren”, ne semnaleaza, cu franchete, comentatorul. In sinceritatea lui, spune o tampenie cat casa. Imi si inchipui unsprezece jucatori asaltati de kinetoterapeuti si maseoze cu ochii oblici. Desigur, datorita atacurilor adversarului, echipa in cauza se afla comasata, deci intr-o stare departe de relaxarea sugerata de cuvantul folosit initial.

In final, ca ziceam ca-i scurt, ma lupt in ultima vreme cu o alta tampenie cat casa: folosirea lui “dupa” in sensul lui “de pe”. Mai virulent decat la fel de tampitul “ma risc”, falsul bucurestenism a prins de minune. Mi-am amintit un moment amuzant, petrecut candva in timpul facultatii. O colega ma intreaba: “dupa ce ai invatat pentru examen?”. Raspunsul meu a reusit sa produca stupoare: “Dupa masa!”

Acum doua saptamani l-am intalnit pe Andrei Dumbrava, un soi de Gregory House al facultatii de psihologie. Comparatia e inerenta atunci cand ti se livreaza afirmatii de genul “cum poate avea pisicoterapia pretentia de a schimba” sau “voi veti fi cozile de topor”, care suna atat de aproape de “you are idiots” al celui interpretat de Hugh Laurie. Omul zice niste lucruri de-a dreptul scandaloase, dat fiind locul si contextul in care face asta, insa nu tocmai incorecte, ca si cum un teolog aflat intr-o biserica ar incepe sa puna la indoiala invataturile rostite dintre portile imparatesti.

Dintre lucrurile deosebit de interesante cu care si-a condimentat pledoaria “antipisicologica”, mi-a ramas in minte mai ales “dilema optimismului”. Intr-adevar, a redus intreaga campanie “gandeste pozitiv” la ceea ce, probabil, este de fapt: o bagatela. Daca acceptam ca optimismul e o trasatura, schimbarea unei trasaturi (presupunand ca e posibila, lucru indoielnic, pe buna dreptate) nu ar putea fi accesibila Ţatei Floarea si nici macar psihologului decat dupa un demers infiorator de lung si complex. Acceptand ca e o stare, acceptam ca interventia asupra sa e oarecum tardiva, din moment ce s-a demonstrat experimental ca e influentat implacabil de confruntarea cu realitatea cotidiana. De fapt, ce rost ar avea sa schimbi un lucru care oricum variaza natural si foarte puternic, in functie de factorii externi.

E, intr-adevar, hilar, sa presupui ca poti modifica personalitatea umana, altfel n-am mai intemnita infractorii, ci i-am trimite intr-un fel de service al mintii. E, poate, la fel de hilar, sa platesti pentru niste ochilari de cal, si-nca unii roz.

Desi a produs multe ridicari din sprancene si inca si mai multe incruntari, a fost prima data cand am simtit ca un masterat e util, ceea ce nu-i putin lucru.

Stiti sentimentul ala pe care il ai atunci cand vezi ceva si ai vrea sa actionezi, insa instinctul ala prost te face sa treci pe langa? E un “ce-ar fi fost daca..” crunt si ireversibil, pe care l-am avut cu totii in cele mai diverse momente, un “ar fi trebuit sa..” mereu nerostit, simtit uneori doar cateva secunde, suficient insa cat sa realizezi ca ai fi putut schimba ceva, fie chiar si ceva minor.

Au trecut mai bine de doua luni de cand am avut un moment de genul asta si tot rationamentul mi-a fulgerat prin minte. Toata nehotararea si toate dubiile. Si am decis sa nu trec pe langa. Ei, da, asta-i marea schimbare, de atunci am o pisica:

Stiu, unele schimbari sunt mari, altele sunt mici. Unele ne aleg pe noi, pe altele le alegem noi, pe langa majoritatea trecem prea blazati sau prea fricosi pentru a ne apropia. Acestea sunt cele care ne tin treji noaptea, gandindu-ne daca am actionat bine si la “ce-ar fi fost daca…”. Va zic eu: avem o singura optiune, pe care o putem exercita o singura data, un singur unghi si o singura sansa pentru fiecare lucru. Cele pe care le neglijam se vor intoarce si ne vor chinui noptile, acum si mai tarziu. Mie-mi ramane doar sa va urez la cat mai multe nopti linistite.

P.S. I-am pus, probabil, cel mai putin original nume cu putinta: Pisic. Poate o va ajuta la constientizarea sinelui, la care care, zice-se, animalele stau destul de prost.

Astazi s-a disputat un meci de mare interes pentru microbisti: Echipa Rrapid a intalnit pe teren propriu echipa Hotelul Găinaţi. De la stadionul care, speram noi, se mai afla inca langa podul Grant, vom primi vesti gratie unei corespondente a inegalabilului Chelie Vorbe:

Da, buna ziua doamnelorsidomnilor, iata am primit legaturrra in Giulesti, aici unde Echipa Rrapid a disputat un interesant meci in compania Hotelului din Găinaţi. Cele doua echipe sunt antrenate de Niciolaie Manea, foarte indragit de suporterii echipei gazda mai ales datorita numelui, respectiv Cretinel Scuipeanu. Antrenorul oaspetilor a trimis in teren urmatorul unsprezece:

In poarta, bulgarul Stoyan Kolivă, pe linia de fund, Cornel Râpă, Cristi Scârbi, Sergiu Prostin si Adrian Salăgeamu. La mijloc, cinci jucatori, Laurentiu Morga, Ionut NeaGuşter, Gabriel Panaramaschiv, căpitanul echipei, Gabriel Giurgiu-Ruse si Artur Făraş. In atac, unic vârf, Penaiba. Rezerve la formatia gainateana sunt, pentru postul de porcar, Zdenko Baubaotic, Silviu Paranghelie, Jivko Jalea, John Ibleah si Mircea Vaxente.

Primul unsprezece al echipei gazda nu este cunoscut cu precizie deoarece unii dintre ei nu aveau buletine, fiind escortati la politie. Cert este ca scorul a fost de trei la zero in favoarea formatiei giulestene. In finalul partidei, portarul vizitator, Kolivă a fost trimis in tribune dupa ce a primit al doilea cartonas galben, poarta fiind aparata in finalul partidei de catre Penaiba, deci un portar la fel ca inainte.

Dupa aceasta partida, desi se poate vorbi despre inecati la mal, acestia au fost mai degraba echipierii formatiei găinăţene.

————

Ce am scris mai sus se vrea un pamflet si ar trebui tratat ca atare. Ce, din pacate, nu-i pamflet e modul in care cei mentionati mai sus (exceptie Sârghi, Râpă sau Neagu) aleg sa-si faca meseria. Rezultatul e, poate, la fel de prost ca randurile de mai sus, insa cu siguranta mult mai trist.

Am citit ce zicea George despre zilele iasiului (da, asa e corect!) si ma tem c-a fost prea bland. Barbaria olfactiva, ţopârlănimea si adunatura pestrita de comercianti, şuţi si gura-casca au transformat iarasi orasul in capitala marlanimii. De parca nu era suficient ca majoritatea locuitorilor “de drept” detin, selectionata cu atentie, gena prostiei congenitale, diriguitorii urbei au tinut mortis sa isi rotunjeasca veniturile calcand in picioare confortul si linistea locuitorilor zonei centrale. Oaie uda, miros greu de om plecat de zile bune de acasa, carne fripta si iz statut de toaleta publica necurata cu saptamanile gadila cu prea putina gratie mirosul inginerului platitor de impozite, manelele, chiotele descreierate sau doar batutul agasant al cuielor distrug somnul muncitorului de abia intors dupa o zi istovitoare, puzderia de masini, tarabe sau doar gramezi de gunoi plasate strategic dinamiteaza orice incercare de a te deplasa omeneste prin propriul cartier, violand orice sentiment securizant al intoarcerii acasa.

Slalomul gigant printre rahati, tinerea respiratiei in mediul toxic al urinei pe jumatate evaporata sau doar aducerea telefonului si a portofelului in siguranta, trecand de “apararea” gata sa le placheze sunt sporturile cele mai putini dragi ale unui individ care are nenorocul de a detine un apartament in “buricul iesilor”.

Ca in alte numeroase randuri de-a lungul istoriei, ascunsi dupa un pretext religios, unii incearca sa-si consolideze pozitiile, abuzand de un pretext religios. Ca in tot cam atatea randuri, de suferit au cei fara vina. Micii comercianti, deverseaza rauri desute de milioane in buzunarele autoritatilor locale, platitorii de impozite strang din dinti si dorm iepureste, iscodind cu teama orice zgomot suspect. Colac peste pupaza, pentru fluidizarea traficului si apararea cetateanului sunt detasati din localitati obscure o sleahta de organe care au vazut tramvai doar in poze si au anchetat in cel mai bun caz…hoti de lemne.

Asta e doar o schita a starii unui oras intr-o perioada de sarbatoare, menita parca a pune coroana imputiceniei pe capul unui oras imputit. De ce un pelerinaj la sfanta trebuie sa aiba miros de gratar, de ce o manifestare de inspiratie religioasa capata aspectul unui bazar de tara si de ce zona centrala a orasului trebuie sa se afle sub asediul gunoaielor si a nesimtirii ne vor raspunde, ca de fiecare data, râgâiturile satisfacute ale imbuibatilor alesi locali.

A fost o vara interesanta, pe care am prelungit-o ad-hoc cu o luna. Imi era dor sa pot sa trag de timp, sa-l fac cum vreau eu sa fie, sa dictez “sa fie vara in luna septembrie” si sa o simt asemeni. Doua drumuri la mare si o vizita foarte plina de tot in locul in care ma simt (inca) acasa.

In timpul in care n-am mai trecut pe aici m-am apucat mai serios de fotografii (nu, nu de fotografie, cel putin nu inca), astfel incat am ajuns sa furnizez fundalul unei melodii compuse de inegalabilul DJ Deep (da, la fel de DJ ca toti cei din Romania) si am aflat cu surprindere ca am inceput sa fiu citat de site-urile de sport (mai multe detalii aici).

Urmare a noii mele pasiuni, mi-am si cumparat o jucarie simpatica, de care sunt chiar multumit. Ah, era sa uit. Cum era sa uit de asta?! Am gasit o minune cu ochi albastri. Cu par si cu coada, toarce, dar nu (prea) face miau, inca. Despre pisica birmaneza, denumita, in mod original, Pisic, va voi istorisi foarte curand.