| |
Posted by arkanu on April 6th, 2010 Celor sunt suficient de putin ipocriti pentru a-si recunoaste micile ipocrizii, cat si celor pentru care intelepciunea populara (interesant oximoron!) a inventat expresia “a fi mai catolic decat Papa”, le voi spune o poveste. Ea se adreseaza judecatorilor din noi, intransigentilor aruncatori de noroi fara de oglinda.
Goff et all (2008) au realizat un experiment care, popularizat suficient, sigur ar pune noduri in gat multora. Participantilor la un studiu (albi si negri, deopotriva) li s-au prezentat subliminal fie poze cu albi, fie poze cu negri, fie poze neclare, in care rasa individului nu putea fi recunoscuta. Subiectilor li s-a prezentat aceasta parte a studiului ca fiind un “test de atentie vizuala”, ei nefiind constienti de aparitia acestor poze. Ulterior, acestia au fost rugati sa identifice subiectul unui diapozitiv la inceput neclar, dar a carui claritate crestea treptat, cadru cu cadru. O parte dintre ei au urmarit diapozitive cu diverse animale (la inceput, total incetosate, apoi din ce in ce mai clare), iar restul, in mod similar, diapozitive cu maimute.
In prima situatie, numarul de cadre necesar pentru a recunoaste animalele a fost sensibil egal in toate cazurile, indiferent de stimulul subliminal initial. O spectaculoasa rasturnare s-a observat in cealalta situatie experimentala, cand subiectii care fusesera stimulati subliminal cu chipuri de negri au recunoscut faptul ca diapozitivul prezenta o maimuta cu mult mai repede decat cei expusi subliminal la fete de rasa incerta (aproximativ 20 de cadre, fata de 23). Similar, cei stimulati subliminal cu fete de albi au avut nevoie de mult mai multe cadre pentru a recunoaste subiectul prezentarii (26 de cadre, cu 6 mai multe, deci cu peste 25% mai multe decat in cazul celor stimulati subliminal cu poze cu oameni de culoare). Si mai interesant, acelasi efect a fost observat, indiferent de culoarea pielii subiectului.
Rezultatele studiului l-au adus pe Goff (ironia sortii, el insusi fiind un cercetator de culoare) in pragul lesinului, iar pe mine m-au condus la convingerea ca nu e deloc tarziu pentru a considera ipocrizia o trasatura de caracter. De ce? Pentru ca sunt convins ca rezultatele s-ar pastra daca ancheta s-ar desfasura cu subiecti din cadrul asociatiilor care militeaza pentru egalitatea intre rase. O astfel de perspectiva ne-ar impaca si cu noi insine, deoarece aceste trasaturi au o repartitie gaussiana in populatie, deci am putea discuta despre foarte putine persoane aproape deloc ipocrite, respectiv ipocrite din cale-afara, ceea ce ne-ar plasa pe noi, astia, in calda anonimitate a mediei. Aceeasi perspectiva ne-ar mai scuza derapajele, identificand o ipocrizie functionala, care (sunt convins ca) ne modereaza interactiunile si una disfunctionala, la extremele clopotului statistic – adica acei oameni despre care ne exprimam in termeni de “prost de sincer”, respectiv “ipocritul dracu`”.
Colac peste pupaza, le-am putea desena coronite de sfinti colegilor psihologi care si-ar folosi ipocrizia (pe care unii o numesc, ipocrit, empatie, transpunere simpatetica) in sensul intelegerii si integrarii in universul clientului, dar si pentru a se detasa de problemele acestuia in momentul in care individul paraseste cabinetul. Si pe buna dreptate, niciunul dintre noi n-ar putea rezista prea mult ducand pe umeri si poverile altora.
Stim cu totii ca prea putine lucruri sunt complet albe sau complet negre, iar o minte luminata a zis candva ca adevarul pur si simplu este rareori pur si niciodata simplu. Poate ca, inainte sa meditam asupra motivelor care fac ca acest citat sa mereu actual, ar fi bine sa privim in noi. Am vedea ca ipocrizia modeleaza griurile si impaca intransigenta cu pacatele noastre.
Pentru cei interesati, puteti cita studiul de aici, sau citi articolul complet de aici.
Posted by arkanu on July 15th, 2009 29.03.2009
M-am decis sa va scriu o istorioara mai speciala. Va fi, sper, o epistola despre frumusete si succes, o nota reflexiva dulce-amaruie.
Spuneam deunazi ca primul pas spre a fi fericit este unul paradoxal: acceptarea imposibilitatii perfectiunii. Oricat ne-am dori si ne-am stradui, n-o vom atinge niciodata, iar alergatul dupa acest lucru e cel care ne tine in viata, ne da putere si ne motiveaza. In plus, e o buna metoda de coping, pentru ca atunci cand pierdem ceea ce ne parea ideal la un moment dat, gasim lesne micile mari imperfectiuni, gasim acretea din struguri si repornim cautarea.
Motto-ul unei melodii cunoscute spune “fericirea nu se atinge niciodata, dar in cautarea ei merita sa alergi toata viata” – ar fi ridicol s-o gasesti candva. Apoi te-ai mai duce unde? Si, daca ar fi tangibila, ce ar mai putea promite religiile lumii? Cu o buna probabilitate, stiti melodia care incepe in felul mentionat anterior; oarecum ironic, pariez ca n-o stiti pe cea care se incheie cu versul “we’re all just following the light of long dead stars”.
Daca ar fi aievea, perfectiunea ar trebui sa fie absoluta. Ori, ceea ce e frumos pentru unii, nu e frumos si pentru altii, „criteriile“ de evaluare diferind extrem de mult. Una dintre cele mai bune poezii citibile vreodata se numeste “Lectie despre cub”. E o poveste despre acel “, dar” pe care il aruncam in rationamente si in discutii atat de des. “Prietena mea e ideala, dar …”, „am o slujba perfecta, dar …“ si asa mai departe. E lipsa care ne ajuta uneori si care ne repugna adeseori.
Ideea din spatele randurilor pe care le cititi mi-a venit acum cateva zile, cand am citit un articol emotionant semnat Adrian Georgescu, unul dintre cei mai reprezentativi freelanceri din media online. Mi-am adus aminte de o poveste incredibila, pusa in versuri si muzica intr-o melodie numita Miracle Drug. Povestea lui Christopher Nolan, un scriitor irlandez total paralizat datorita privarii de oxigen timp de doua ore, la nastere. Practic, individul nu se putea misca, nu putea vorbi si nici nu se putea exprima. Cu toate acestea, mama sa nu a renuntat la lupta si a incercat sa-i ofere o educatie normala, citindu-i si invatandu-l, toate acestea fara a putea fi sigura ca dincolo de trupul inert al fiului exista o constiinta. Duceau o viata fericita, dar fiul lor era paralizat. Semne de viata razbateau doar prin ochii tanarului, parca iluminati de o viata launtrica. Iar asta nu le-a clatinat increderea. Apoi, intr-o zi, s-a inventat un dispozitiv special care, atasat la capul copilului, ii permitea sa scrie folosind o tastatura speciala. Si atunci gandurile sale au prins forma. Christopher Nolan a inceput sa scrie. Prima sa poezie s-a numit “I learned to bow”, iar primul sau volum de poezie, “Dam burst of dreams”. Copilul si familia sa trecusera impreuna peste marele “, dar” care le umbrise viata.
In felul ironic in care numai viata poate sti sa fie, Christopher Nolan a murit luna trecuta, inecandu-se cu mancare. Privarea de oxigen se intorsese, pentru a doua si ultima data.
Fericirea e ceea ce facem cu ceea ce avem. E increderea investita si primita, e paharul plin dar si putin gol, pentru ca altfel ne-ar fi atat de greu sa-l manevram. Serios, ati incercat sa beti vreodata dintr-o sticla plina ochi? Poate avem nevoie de “bula de aer” care completeaza plinul. Ne e mai usor, ne e bine asa, ne impacam cu noi si cu fricile noastre, ba chiar si cu esecurile. Si, data viitoare cand veti mai arunca vreun “, dar”, amintiti-va de Christopher Nolan si de povestea lui. Gasiti-va persoanele potrivite sau lasati-le pe ele sa va gaseasca si, mai ales, impacati-va cu “, dar”-urile voastre si ale lor. Si fiti fericiti! Pana nu e prea tarziu.
Va invit ca, dupa ce inchideti aceasta pagina, sa consultati articolul initial pe blogul lui Adrian Georgescu, aici:
http://www.adriangeorgescu.ro/2009/03/27/tatal-purtator/
poezia “Lectie despre cub”, aici: http://www.poezie.ro/index.php/poetry/1747999/Lec%C5%A3ia%20despre%20cub
si melodia Miracle Drug, aici: http://www.youtube.com/watch?v=hXT8QeOxHFc
Posted by arkanu on July 15th, 2009 25.02.2009
Sunt sigur ca urmarim cu totii, macar ocazional, stirile. Ati remarcat vreodata cat de impersonal e prezentata puzderia de accidente mortale, de oameni care isi gasesc sfarsitul in cele mai banale, incorecte sau cumplite moduri? Nu e pic de regret in vocea interfetei prompter-sticla, cel mai adesea cu par blond. La finalul calupului informativ vei sti doar ca „un om a fost zdrobit de marfar in apropiere de Gaesti”, ca „o batrana si-a gasit sfarsitul sub rotile unui tir ramas fara frane” sau ca „un tanar a pierdut contrulul volanului” si a fost imbratisat de moarte asa cum masina sa a imbratisat un copac viguros. Desigur, „viteza mare si carosabilul alunescos au dus la aceasta tragedie”. E mai probabil sa ne amintim ca masina „rula cu 90 de kilometri la ora” decat numele nefericitului. Sau macar locul unde era. Nu avem nume, nu stim cine era sau ce facuse, pentru cine conta sau viata cui a fost saracita.
Nu acelasi lucru se intampla atunci cand moare cineva relativ cunoscut. Genericele abunda de lumanari si plansete, analisti dezbat problema, Diaconescu porneste o adevarata investigatie. Desigur, pe episoade. Iarasi, a murit X. Acum circumstanta conteaza mai putin, numele insa ne ramane in minte. V-ati gandit vreodata ce face distinctia dintre micile drame ale fiecaruia si calitatea de „personalitate trecuta la cele vesnice”? In fond, cei pentru care X necunoscutul conta sufera in cam acelasi mod cu cei pentru care X celebritatea conta.
Recent m-am gasit fascinat de muzica celor de la The Veils. Formatie mica si subevaluata, care canta un indie-rock de-a dreptul remarcabil, The Veils beneficiaza de un solist sarit bine de pe fix, cu o perspectiva extrem de lugubra asupra mortii – prin insasi faptul ca o abordeaza uneori direct, alteori voalat, dar in aproape toate melodiile e ceva ranjind de dupa un colt de sunet sau vers. The Veils are muzica micilor drame citadine, a celor care nu vor prinde niciodata prima pagina dar vor prinde radacini in inimile catorva, plus un soi de tensiune si suferinta cotidiana bine inglobat in melodii mai vesele sau mai triste. Nu morbit, nu macabru, pur si simplu tanatic.
Creierul uman este fascinant in modalitatile de a-si gasi cai de coping, de a ascunde sau a metaforiza posibilitatea mortii in orice clipa. Fara nici un sentiment de justete, fara o logica interna determinata, fara posibilitatea de a o elimina complet macar o secunda, ba chiar fara a sti cu certitudine ce e dincolo, „doamna cu coasa” (ca vorbeam de metafore) e ascunsa in bancuri, amanata cu gandul, ridiculizata, alegorizata si studiata inca din timpul liceului in cadrul memorabilei lectii „atitudinea ciobanului moldovan in fata mortii”.
Nu rar, unele dintre ideile mele au fost caracterizate ca fiind, ca sa fim delicati, putin ciudate. Acum doi ani, in timp ce rezemam dozele de bere privind luna rasarind din spatele celebrei epave din Costinesti, mi-am speriat destul de zdravan un foarte bun amic cu o intrebare care, probabil, ar da fiori reci pe sira spinarii in absolut orice conditii. In ciuda oricarui bun simt, logica din spatele intrebarii este perfect fundamentata: recent, mijloacele de exprimare a persoanei, modurile in care suntem prezenti si capatam o dimensiune oarecare in viata unor persoane s-au inmultit considerabil. Suntem ID-uri in liste de messenger, numere in agendele telefonice, mai mereu insotite de poze si tonuri de apel specifice, conturi lucitoare pe hi5, bloggeri mai mari sau mai mici, username-uri pe diferite forumuri sau, de ce nu, in jocuri online. O data cu inmultirea modurilor de exprimare, a crescut oarecum paradoxal si indiferenta noastra si nevoia de control. Ei, intrebarea care nu-mi dadea pace era: „oare cum si ce vom simti atunci cand ne vom gasi in situatia de a sterge pe cineva drag din lista de messenger, de a-i inchide contul de hi5 sau de a il scoate din lista de prieteni pentru ca acea persoana va fi murit?”
Stiu, e lugubru, e infiorator, de cum ati citit inceputul intrebarii, creierul vostru a functionat pe traseul „nu, acest lucru se poate intampla altcuiva, dar nu mie, eu nu pot fi in aceasta situatie”. E una dintre cele mai batatorite cai de coping cu o situatie stresanta. E acelasi traseu pe care vi-l stimuleaza inconstient stirea despre omul sfartecat de tren sau batrana calcata de tir. „Nu e al meu, e al altuia!”. E si motivul pentru care moartea unei personalitati ne afecteaza intr-o mai mica sau mai mare masura, pentru ca simtim o legatura, drama devine cumva a noastra.
V-am inspaimantat destul! Ipoteza salientei mortalitatii din cadrul Teoriei Managementului Terorii, fondata de Greenberg, Pyszczysnki (da, nici eu nu-i pot pronunta numele) si Solomon afirma ca facerea salienta (constinentizarea) ideii de mortalitate reprezinta o sursa de anxietate si teroare, iar managementul acestei terori se realizeaza prin doua mecanisme psihologice: eforturi cognitive si comportamentale in sensul validarii propriei conceptii culturale, respectiv eforturi cognitive si comportamentale in sensul cresterii stimei de sine. Relativ recent, prin 99-2000 s-a demonstrat ca salienta posibilitatii mortii in orice clipa duce la activarea atasamentului fata de persoanele semnificative, deoarece relatiile apropiate au valoare culturala si adaptativa. Sunt sigur ca ceea ce ati citit pana acum v-a indus suficienta anxietate si teroare, ba chiar as putea paria ca v-ati foit un pic in scaun. Acum, pentru ca e cazul sa inchei sinistrul articol si pentru a completa micul debriefing va rog ca, nu de dragul teoriei mai sus mentionate ci de dragul celor dragi voua, sa mergeti sa aveti grija mai multa de ei, pentru ca micile drame nu ne vor evita nici pe noi, iar cand acestea ne vor gasi, sa avem mai putine regrete. Si nu uitati sa-mi spuneti cum sta treaba cu validarea conceptiei culturale si daca v-a crescut stima de sine dupa ce ati avut rabdarea de a urmari pana la capat acest articol.
Posted by arkanu on July 15th, 2009 11.02.2009
Multi dintre noi isi petrec o treime din zi in firme, licee, institutii publice unde, implacabil, se intersecteaza cu „personalul de curatenie“. Asa le zice, din punctul de vedere al incadrarii in munca, celor din prelungirea mopului; acele persoane de la care asteptam doar sa fie curat pe birou si sub talpi, pe monitoare sa nu avem praful de doua degete iar aerul conditionat sa functioneze la 25 de grade cand intram dimineata pe usa; acele persoane pe care le salutam morocanos, daca le salutam, avand grija sa nu ne impiedicam de galeata cu apa sau de firul aspiratorului.
Ati incercat vreodata sa va ganditi la femeia de servici ca la o persoana care a reusit cu adevarat in viata? Cam greu, mai ales ca noi speram la, daca nu am ajuns deja in posturi de conducere bine platite, in posturi respectabile de ingineri, consultanti, manageri sau cate si mai cate. Un tip de 30 de ani predand intr-o universitate e, fara indoiala, o persoana de succes. O persoana de succes, demna de tot respectul, chiar daca biblioteca de acasa se intinde pe aproape toti peretii, chiar daca parintii sai, amandoi respectati profesori universitari au facut lobby pentru odrasla.
In celalalt colt, stergand cu zel scarile blocului, femeia de servici. E genul de persoana careia nu-i poti ghici varsta, anii mai mult intensi decat multi lasand brazde adanci pe fata ei. Din spatele ridurilor, niste ochi albastri, ciudat de albastri zambesc absenti in timp ce posesoarea raspunde cald la binetea trecatorilor. “Isi face bine treaba, n-am ce zice”, maraie barfitoarea cartierului, enervata peste masura de curatenia ireprosabila din scara.
Suficient de plictisitor, nu? Putini stiu insa ca pana anul trecut aceasta persoana ingrosa randurile oamenilor strazii. Ca a preferat sa-si caute un loc de munca decat sa aleaga punga plina cu aurolac. Ca locuieste intr-un uscator dezafectat de la parterul unui bloc pe care-l ingrijeste, unde a reusit sa-si cumpere un pat, o masa, pe care l-a renovat si i-a spus “acasa”. Ca, dupa ce termina cu matura si mopul, are o usa pe care s-o inchida, un calorifer cald si un motan la fel de comun ca si ea, pe care l-a adoptat si pe care-l creste. Suficient de melodramatic, dar un al naibii de mare succes.
Greseala noastra e ca absolutizam succesul, nu il relativizam. Nu e esential unde ajungi ci mai degraba unde ajungi cu ce aveai. Asadar, luni dimineata, in timp ce va urcati in masina persoana sau taxi si plecati spre munca sau va incaltati adidasii de firma si porniti spre liceu, ganditi-va daca ati facut tot ce puteati cu ce aveti la dispozitie. Meditati daca povestea voastra e una cu adevarat de succes sau mai aveti ceva de facut. Si faceti!
|
|
| |