26 August 2006. Paraschiv marcheaza imperial si reuseste hattrick-ul. Privind peste cap, profesoara de matematica schiteaza un zambet. E 3-1 in deplasare la FC National si Otelul reuseste sa lege doua victorii consecutive dupa un start de sezon de speriat.

In profunda agonie, un om deosebit si un suporter aparte isi asteapta sfarsitul implacabil, privind la echipa pe care a sustinut-o mereu, desi nu a calcat niciodata in tribunele stadionului. A fost ultimul meci al Otelului pe care l-a urmarit si, probabil, una dintre ultimele vagi bucurii inainte de injustul final. Cateva zile mai tarziu, in acelasi pat din care privise victoria galatenilor, a inchis ochii pentru totdeauna.

Au urmat inca 5 victorii consecutive, echipa lui Grig jucand halucinant de bine, de parca cineva mijlocise ca echipa care pana mai ieri nu avea nicio speranta sa isi bucure din nou suporterii. Poate si acolo sus cineva se bucura la fiecare succes.

….

15 mai 2011. Anul acesta se implinesc 5 ani in care Galatiul e mai sarac cu un suflet mare. Acum, a treia generatie otelara din familie (desi nu se stie exact cine pe cine a molipsit cu pasiunea) asteapta cu emotie probabil cel mai important meci din istoria clubului, pregateste tricoul si fularul si porneste pe lungul drum spre stadion. Dar daca e nevoie de vreun motiv anume pentru care Otelul sa lupte pana la final pentru prima pozitie, atunci poate ca acela e amintirea distinsei profesoare de matematica. Pentru suporterii care poate nu se vad, dar se simt. Si pentru toti cei care au fost alaturi de echipa intr-un fel sau altul si care s-ar bucura de un asemenea succes..de oriunde ar fi ei.

Motto:
“Poate mergem chiar acum afara sa privim cum ne imbratiseaza orasul, cu vapoare, cu autobuze si arbori. Cu respiratie si voci si sange. Cu zi si noapte. Cu oameni si eu si noi impreuna. Poate”
Scris in stilul flamandei Annelies Verbeke. Scriitura ei e densa si directa, e tensiunea orasului, cea care ti se strecoara sub piele si care devine tu fara sa-ti dai seama. E ceea ce traim, doar ca ipocrizia noastra ne aluna durerile constiintei. Cati dintre noi, cu sau fara cineva alaturi, ne culcam si ne trezim singuri?

Fierbinte. Domneasca isi valureste asfaltul sub cauciucurile rarelor semne de viata urbana, maxi-taxi-urile. “Coboara cineva la Modern?” e, treptat, inlocuit de impersonalul “urmeaza statia magazin Modern”. Peste drum, cascadele artificiale ale parcului Eminescu isi vegheaza putinii batrani pe care caldura i-a gonit pe banci. Treci in goana pe langa statia de la Universitate, ca mereu. Anunti distrat “la Viata Libera, o statie”. Cobori. O gramada de alei, o gramada de variante. Toate duc in acelasi loc. Transpiri din fiece por, in timp ce restul trec pe langatine fara sa simta caldura. Galatean de import. Din Iasi, orasul fara studenti, fara viata, fara orizont.
Pustietatea de pe Domneasca de la ora pranzului iti aduce aminte de pustietatea copoului, oricand, dupa ce se ia
vacanta. El Divino isi cheama ca un magnet favoritii. Soarele isi  sufla cea din urma dogoare asupra orasului.
Ocolesti pe Culturii, apoi gasesti fast food-ul de pe Balcescu. Hot Dog-ul si amareala berii te vor face sa adormi,
purtat de amintiri de demult.