Mi-era dor de posturi ca asta. Il incep, fara sa stiu unde voi ajunge cu el. Asta conteaza prea putin, pentru ca de multe ori pornim la drum fara sa stim incotro ne va duce. Pur si simplu, era jenant un blog al meu fara mine.

Spuneam candva “zi-mi ce muzica asculti ca sa-ti spui cine esti”. Dar ce se intampla atunci cand nu mai ai rabdarea sau chiar dispozitia de a o asculta?

Pana acum, “muzica mea” mi-a oferit urcari de nedescris si prabusiri epice, momente de o tensiune crunta De la topait descreierat si cantari improvizate, la caderi de neimaginat, as fi putut construi o compilatie, un soundtrack care sa (a)duca sau induca oricare stare, cate o melodie pentru orice, asemeni unei ape cu valuri, care te ridica sau coboara. Recent (sau mai putin recent), m-am simtit intr-o depresie usoara, dar suficient de lunga cat sa ma sece de resursa asta; fara oceanul pe care sa navighezi, conteaza prea putin cum tii carma.

Rutina ne macina. Invatam sa ne complacem, invatam drumuri si operatiuni, renuntam la a ne mai pune intrebari. Ne nivelam orizontul, nereusitele devin obsesii, obsesiile induc dubiile, dubiile duc la noi esecuri. E, mai mult sau mai putin, un “lead role in the cage”. Dincolo de cusca inchidem prieteni, muzica, nebunii, emotiile prea rele sau prea bune pentru a le mai infrunta. Terapia povesteste in cuvinte mari despre cum “clientul are resursele de a gasi rezolvarea la  problema”, neglijand un singur lucru. Asemeni gravitatiei care lipeste obiectele de pamant, si omul pare a fi tintuit de un fel de forta gravitationala a sufletului. Uneori, ea e atat de mare incat nu se mai poate ridica, alteori, atat de mica, incat te scuturi de ea ca de somnolenta matinala dupa un concediu relaxant. Thing is, sa n-o lasi sa te tina pe loc. Recent, am decis sa deschid din nou cusca. Sa pornesc, din nou, pe mare. Am luat cu mine muzica, am inceput sa dau de prieteni vechi, de obiceiuri vechi, sa integrez elementele placute in ceea ce sunt acum si sa ma trag de urechi cu F>G.

Si, apropo de drumuri, tinte si planuri, o conversatie epocala dintr-un episod de Criminal Minds:

Vanzatoarea: Where you headed?

Gideon: Nowhere in particular.

Vanzatoarea: How will you know when you get there?

Am inceput sa-mi fac planuri si sa ma tin de ele. Let it roll, baby, roll!

In seara asta am beneficiat de o revedere pe care mi-o doream inca de anul trecut. Amintiri cu iz de liceu, cu rasete si ironii, cu inteligenta ascutita a lui Adi si cu rasul superior al lui Ilie. Cu povestile despre cum a fost in multele seri petrecute impreuna, in zilele nesfarsite sau in momentele iritant de lungi, ca o tura de stadion sub soarele arzator.

Au trecut ani, vorba cantecului, iar primele riduri de pe fata, o verigheta crescuta parca nefiresc pe deget sau schimbarea obiectivelor au mai taiat din dinamismul si aerul desuet pe care-l respiram candva. Pana si accentul molcom al fostului brasovean pare sa se fi transformat usor, abia sesizabil, inspre unul basarabean.

A fost, probabil, cea mai clara dovada ca cei din generatia mea au si alte variante decat a se schimba total sau a nu se schimba deloc. A mai fost dovada ca, desi nu ne mai vazuseram de ani buni, prieteniile adevarate nu se uita, iar amintirile nebunesti sau doar distractive vor fi mereu proaspete si sincere intre oamenii care au impartit acelasi bol de mancare la ore tarzii din noapte, intr-o casa ratacita in Copou. E, poate, un soi de revelatie acela ca oamenii se pot schimba asemeni unor marci de renume, cu ambalaje mereu noi si deosebite, insa cu acelasi continut de calitate, asa cum il stiam de mult. A fost o seara cu adevarat reusita, intre niste oameni noi-dar-parca-inca-vechi, intr-un loc parca prea nou, dar inca respirand ceva din acelasi aer pe care l-am simtit in urma cu 6 ani, cand i-am trecut pentru prima data pragul, coborand la aceeasi masa la care am stat si astazi.