Dumbrava cu obiectii
Acum doua saptamani l-am intalnit pe Andrei Dumbrava, un soi de Gregory House al facultatii de psihologie. Comparatia e inerenta atunci cand ti se livreaza afirmatii de genul “cum poate avea pisicoterapia pretentia de a schimba” sau “voi veti fi cozile de topor”, care suna atat de aproape de “you are idiots” al celui interpretat de Hugh Laurie. Omul zice niste lucruri de-a dreptul scandaloase, dat fiind locul si contextul in care face asta, insa nu tocmai incorecte, ca si cum un teolog aflat intr-o biserica ar incepe sa puna la indoiala invataturile rostite dintre portile imparatesti.
Dintre lucrurile deosebit de interesante cu care si-a condimentat pledoaria “antipisicologica”, mi-a ramas in minte mai ales “dilema optimismului”. Intr-adevar, a redus intreaga campanie “gandeste pozitiv” la ceea ce, probabil, este de fapt: o bagatela. Daca acceptam ca optimismul e o trasatura, schimbarea unei trasaturi (presupunand ca e posibila, lucru indoielnic, pe buna dreptate) nu ar putea fi accesibila Ţatei Floarea si nici macar psihologului decat dupa un demers infiorator de lung si complex. Acceptand ca e o stare, acceptam ca interventia asupra sa e oarecum tardiva, din moment ce s-a demonstrat experimental ca e influentat implacabil de confruntarea cu realitatea cotidiana. De fapt, ce rost ar avea sa schimbi un lucru care oricum variaza natural si foarte puternic, in functie de factorii externi.
E, intr-adevar, hilar, sa presupui ca poti modifica personalitatea umana, altfel n-am mai intemnita infractorii, ci i-am trimite intr-un fel de service al mintii. E, poate, la fel de hilar, sa platesti pentru niste ochilari de cal, si-nca unii roz.
Desi a produs multe ridicari din sprancene si inca si mai multe incruntari, a fost prima data cand am simtit ca un masterat e util, ceea ce nu-i putin lucru.
Posted in