| |
Posted by arkanu on June 29th, 2010 asta-i vechi de 2 zile…dar cum pentru asa ceva nu exista “prea tarziu”, l-am incheiat si postat azi.
Pentru ca nu v-am mai scris de mult si (mai ales) pentru ca toata lumea are blog (indiferent daca are sau nu ceva de zis) m-am gandit sa va mai impartasesc din experientele mele cotidiene, chiar daca unele nu-s tocmai profunde. M-am hotarat, va voi scrie cat mai des!
Azi, despre un campionat mondial plafonat de iritantele instrumente de suflat ale bastinasilor si de balonul de joc (in cel mai pur mod posibil, balon!).
Daca europenii au avut atata minte incat sa ataseze un spray unei trompete pentru a obtine un zgomot asemanator, conationalii lui Mandela au ales varianta scuiparii plamanilor intr-o trompeta rudimentara, al carei zgomot aduce aminte de bazaitul rau prevestitor al unui stup de albine deranjat de un apicultor netalentat. Problema mea cu infamele dispozitive nu e faptul ca jucatorii sunt derutati sau ca urletele portarilor nu razbat spre microfoanele de fond, ci ca intreaga emotie a celui de-al doisprezecilea jucator (si cei care au vazut meciuri incarcate de semnificatie stiu la ce ma refer) e nivelata de un veritabil motostivuitor (sau, na, autostivuitor, salut, Borcea!) fonic. Inchipuiti-va un meci de rugby Africa de Sud – Noua Zeelanda in care celebra Haka sa fie inlocuita cu un bazait ca de paraziti.
Revenind la experienta zilei de azi in ale CM-ului, dupa un meci senzational si o lectie de fotbal administrata de nemti, am luat drumul Copoului pentru Argentina – Mexic. Am poposit pe terasa lui George, Match, loc tocmai potrivit pentru o desfatare sportiva (contrastul intre amenajarea minimalista si cu bun simt a terasei si rozul pitiponcesc al time-out-ului e hilar), unde televizoarele suficient de mari si scaunele mai comode decat ar parea la prima vedere iti favorizeaza intrarea in atmosfera partidei. Mi-a parut sincer rau pentru mexicani, carora un steag neridicat la momentul oportun, o bara pe care scria gol si cei 20 de centimetri care ii lipsesc lui Oscar Perez pentru a fi cel mai bun portar din lume le-au dinamitat sperantele intr-o partida in care scorul putea fi la fel de bine invers.
Am mai vazut un offside de judet la care asistentul a aratatcentrul in loc sa-l manance la subsuoara si mi-a parut si mai rau pentru Roberto Rosetti cel care, indiferent daca va lua avionul spre Italia sau va conduce, in compensatie pentru decizia dificila, finala, a dat cu piciorul (ma rog, mana si fluierul) unei sanse imense de a ramane in istoria arbitrajului mondial. Din moment ce jocul nu se reluase inca (conditie esentiala pentru ca un arbitru sa poata reveni asupra deciziei), iar reluarea edificatoare a rulat (intentionat sau nu) pe tabela stadionului, s-ar fi impus ca italianul sa ia singura decizie acceptabila. Uitand ca scopul existentei sale pe teren este acela de a lua decizia corecta, indiferent de riscuri si de promptitudinea cu care ea vine, Rossetti a decis sa tina arbitrajul in secolul trecut. A fost exemplul suprem al tampeniei produse de incapatanarea lui Blatter de a nu accepta proba video intr-un joc prea rapid pentru ochiul si concentrarea atentiei unui om.
Posted by arkanu on June 12th, 2010 Motto:
“Poate mergem chiar acum afara sa privim cum ne imbratiseaza orasul, cu vapoare, cu autobuze si arbori. Cu respiratie si voci si sange. Cu zi si noapte. Cu oameni si eu si noi impreuna. Poate”
Scris in stilul flamandei Annelies Verbeke. Scriitura ei e densa si directa, e tensiunea orasului, cea care ti se strecoara sub piele si care devine tu fara sa-ti dai seama. E ceea ce traim, doar ca ipocrizia noastra ne aluna durerile constiintei. Cati dintre noi, cu sau fara cineva alaturi, ne culcam si ne trezim singuri?
Fierbinte. Domneasca isi valureste asfaltul sub cauciucurile rarelor semne de viata urbana, maxi-taxi-urile. “Coboara cineva la Modern?” e, treptat, inlocuit de impersonalul “urmeaza statia magazin Modern”. Peste drum, cascadele artificiale ale parcului Eminescu isi vegheaza putinii batrani pe care caldura i-a gonit pe banci. Treci in goana pe langa statia de la Universitate, ca mereu. Anunti distrat “la Viata Libera, o statie”. Cobori. O gramada de alei, o gramada de variante. Toate duc in acelasi loc. Transpiri din fiece por, in timp ce restul trec pe langatine fara sa simta caldura. Galatean de import. Din Iasi, orasul fara studenti, fara viata, fara orizont.
Pustietatea de pe Domneasca de la ora pranzului iti aduce aminte de pustietatea copoului, oricand, dupa ce se ia
vacanta. El Divino isi cheama ca un magnet favoritii. Soarele isi sufla cea din urma dogoare asupra orasului.
Ocolesti pe Culturii, apoi gasesti fast food-ul de pe Balcescu. Hot Dog-ul si amareala berii te vor face sa adormi,
purtat de amintiri de demult.
Posted by arkanu on April 9th, 2010 Imaginati-va scena:
El, cu patima neostoita in priviri, isi trece mana prin parul ei balai si exclama extatic: “draga mea, esti superba!”. Ca in scurtmetrajele amuzante, ea sare in picioare, contrariata, si ii arde o palma strasnica.
Ei, v-ati gandit vreodata ca asemenea apreciere sincera la adresa aspectului persoanei care v-a legat (sau, pentru linistea orgoliului vostru, de care v-ati legat) ar putea constitui o jignire profunda?
Este cunoscut faptul ca, in aprecierea frumusetii unei persoane, rolul central il joaca gradul de simetrie intre jumatatile fetei si, prin extindere, ale corpului. Astfel, un grad mai mare de simetrie inseamna, in perceptia noastra, un grad mai mare de frumusete. Problema noastra cea mare, apropo de perfectiune si despre cum nu le poti avea pe toate, e ca aceeasi asemanare se aplica nu doar la caracteristicile fizice, dar, pare-se, si la diferentierea dintre emisferele cerebrale. Trecand peste evidentul misoginism, iata deci ca exista si dovezi din taramul neurostiintelor pentru confirmarea stereotipului “frumoasa si toanta”.
E si motivul pentru care, din ce in ce mai multe fete al caror loc nu e pe sticla isi etaleaza tampenia senina, tarate in fata de frumusetea tulburatoare sau doar de o combinatie de calitati fizice si deprinderi, sa le zicem, parasociale 
Altele, realizand repede care dintre calitatile personale valoreaza mai mult, incearca, la un nivel mai redus, sa le scoata in evidenta. Asa se explica puzderia de avataruri infatisand (ce cuvant!) funduri, sutiene, corpuri rumenite, intinse la plaja sau doar decolteuri si buze tuguiate, pe care amicele noastre se grabesc sa le afiseze. Suntem ceea ce afisam, iar ceea ce afisam e ceea ce avem mai bun.
Iata, deci, un motiv in plus pentru a nu ne extazia in fata oglinzii!
Posted by arkanu on April 6th, 2010 Celor sunt suficient de putin ipocriti pentru a-si recunoaste micile ipocrizii, cat si celor pentru care intelepciunea populara (interesant oximoron!) a inventat expresia “a fi mai catolic decat Papa”, le voi spune o poveste. Ea se adreseaza judecatorilor din noi, intransigentilor aruncatori de noroi fara de oglinda.
Goff et all (2008) au realizat un experiment care, popularizat suficient, sigur ar pune noduri in gat multora. Participantilor la un studiu (albi si negri, deopotriva) li s-au prezentat subliminal fie poze cu albi, fie poze cu negri, fie poze neclare, in care rasa individului nu putea fi recunoscuta. Subiectilor li s-a prezentat aceasta parte a studiului ca fiind un “test de atentie vizuala”, ei nefiind constienti de aparitia acestor poze. Ulterior, acestia au fost rugati sa identifice subiectul unui diapozitiv la inceput neclar, dar a carui claritate crestea treptat, cadru cu cadru. O parte dintre ei au urmarit diapozitive cu diverse animale (la inceput, total incetosate, apoi din ce in ce mai clare), iar restul, in mod similar, diapozitive cu maimute.
In prima situatie, numarul de cadre necesar pentru a recunoaste animalele a fost sensibil egal in toate cazurile, indiferent de stimulul subliminal initial. O spectaculoasa rasturnare s-a observat in cealalta situatie experimentala, cand subiectii care fusesera stimulati subliminal cu chipuri de negri au recunoscut faptul ca diapozitivul prezenta o maimuta cu mult mai repede decat cei expusi subliminal la fete de rasa incerta (aproximativ 20 de cadre, fata de 23). Similar, cei stimulati subliminal cu fete de albi au avut nevoie de mult mai multe cadre pentru a recunoaste subiectul prezentarii (26 de cadre, cu 6 mai multe, deci cu peste 25% mai multe decat in cazul celor stimulati subliminal cu poze cu oameni de culoare). Si mai interesant, acelasi efect a fost observat, indiferent de culoarea pielii subiectului.
Rezultatele studiului l-au adus pe Goff (ironia sortii, el insusi fiind un cercetator de culoare) in pragul lesinului, iar pe mine m-au condus la convingerea ca nu e deloc tarziu pentru a considera ipocrizia o trasatura de caracter. De ce? Pentru ca sunt convins ca rezultatele s-ar pastra daca ancheta s-ar desfasura cu subiecti din cadrul asociatiilor care militeaza pentru egalitatea intre rase. O astfel de perspectiva ne-ar impaca si cu noi insine, deoarece aceste trasaturi au o repartitie gaussiana in populatie, deci am putea discuta despre foarte putine persoane aproape deloc ipocrite, respectiv ipocrite din cale-afara, ceea ce ne-ar plasa pe noi, astia, in calda anonimitate a mediei. Aceeasi perspectiva ne-ar mai scuza derapajele, identificand o ipocrizie functionala, care (sunt convins ca) ne modereaza interactiunile si una disfunctionala, la extremele clopotului statistic – adica acei oameni despre care ne exprimam in termeni de “prost de sincer”, respectiv “ipocritul dracu`”.
Colac peste pupaza, le-am putea desena coronite de sfinti colegilor psihologi care si-ar folosi ipocrizia (pe care unii o numesc, ipocrit, empatie, transpunere simpatetica) in sensul intelegerii si integrarii in universul clientului, dar si pentru a se detasa de problemele acestuia in momentul in care individul paraseste cabinetul. Si pe buna dreptate, niciunul dintre noi n-ar putea rezista prea mult ducand pe umeri si poverile altora.
Stim cu totii ca prea putine lucruri sunt complet albe sau complet negre, iar o minte luminata a zis candva ca adevarul pur si simplu este rareori pur si niciodata simplu. Poate ca, inainte sa meditam asupra motivelor care fac ca acest citat sa mereu actual, ar fi bine sa privim in noi. Am vedea ca ipocrizia modeleaza griurile si impaca intransigenta cu pacatele noastre.
Pentru cei interesati, puteti cita studiul de aici, sau citi articolul complet de aici.
Posted by arkanu on February 12th, 2010 Teroarea zilelor astea, tensiunea si disperarea lor, mi-a(u) aratat ca nimic din ce putem face nu ramane mai dainuitor in urma noastra decat litera scrisa. Pe o hartie oarecare, pe un blog, intr-un document, oricand, oricat, orice. Scrie! E urma melcului nostru tarandu-si cochilia de trairi, e o evadare si o izbavire , o deindividualizare altruista, o cimentare a urmelor in nisip. Scrii, deci existi, iar asta transforma ranjetul paralizant al spectrului mortii intr-un rictus dement, de care te inspaimanti si razi deopotriva, suferinta, intr-o pleiada de contraste, de lumini si de umbre, in jocul etern de-a rasu-plansu, cu mangaierea sa dulce-amaruie.
Mi-am zis aseara ca “voi scrie”, dar la un timp mereu prezent si cat mai continuu, desi nu-i usor. E lipsa de disciplina si, poate, de exercitiu. Un risc asumat si o impacare cu mine. E.
Sa ne scriem si sa ne si citim, recitim, pentru ca randurile insirate sunt o imbratisare peste timp. Daca te mai si pricepi la asta, aproape ca simti bratele in juru-ti, respiratia calda si oftatul usor. Va spun cu o liniste draga, mi-as dori ca ultimul lucru ramas atunci cand va fi sa nu mai pot e acela de a scrie.Un pic egoist, cumva, dar macar asa vor fi ramas mai putine lucruri nespuse. Pana atunci insa, sper sa impartim cat mai multe de-alea bune si de-alea rele, mai putine. Implini-s-ar speranta mea!
Posted by arkanu on January 31st, 2010 Tineti minte reclamele alea porcoase la erdeesh? V-ati intrebat vreodata daca reflecta calitatea serviciilor? Raspunsul e da. Nu mai spun ca iarasi m-au lasat fara conexiune (v-am povestit destul aici), lucru care sigur ma va face sa renunt la remarcabilele execrabilele lor servicii. Povestea despre cum sa NU iti asiguri pastrarea clientilor, in cele ce urmeaza.
Zilele trecute ma trezesc la usa c-o pustoaica blonda, ochi albastri, inghetata bocna (afara era generoasa temperatura de -20 de grade). “Stiti, firma Airbites a fost preluata de RCS-RDS”, rosteste vocea, deloc impacata cu vremea de afara. Dupa ce o lamuresc ca stiu prea bine chestia asta si refuz amuzat oferta de a semna pe loc contractul (trecand peste ideea, ea insasi tembela, de a semna un contract pe genunchi, la usa), primesc replica de milioane (de pumni in cap):
“Pai stiti ca daca nu semnati pana la 1 februarie, vi-l taie!”
Stupoare! Iritare maxima si amuzament retinut. Firma de care a ras o tara intreaga gratie reclamelor “ungurului bulan” imi oferea o mostra de “relatii cu clientii”. Ii explic fetei (nu va ganditi tocmai la tact pedagogic) despre cum vine treaba cu preluarea unei firme, cu cesiunea catre terti, cu beneficii si obligatii fata de clientul care are deja un contract semnat. Mirosind pericolul, fata cu ochii umezi se etrage repejor in spatele unui “mie asa mi s-a zis sa zic”. Bravos, natiune!
Se iau urmatoarele date: client, vechime de 7 ani, contract activ, prelungit 12 luni prin act aditional. I se pune o gagicuta blonda in fata, in speranta ca va semna contractul la lumina becului de pe casa scarilor. Daca nu merge, se ameninta clientul. Daca nu merge nici asta, lasa-l sa se duca, e incapatanat.
Well…sa fie asta singura mea problema
Posted by arkanu on January 17th, 2010 Mi-era dor de posturi ca asta. Il incep, fara sa stiu unde voi ajunge cu el. Asta conteaza prea putin, pentru ca de multe ori pornim la drum fara sa stim incotro ne va duce. Pur si simplu, era jenant un blog al meu fara mine.
Spuneam candva “zi-mi ce muzica asculti ca sa-ti spui cine esti”. Dar ce se intampla atunci cand nu mai ai rabdarea sau chiar dispozitia de a o asculta?
Pana acum, “muzica mea” mi-a oferit urcari de nedescris si prabusiri epice, momente de o tensiune crunta De la topait descreierat si cantari improvizate, la caderi de neimaginat, as fi putut construi o compilatie, un soundtrack care sa (a)duca sau induca oricare stare, cate o melodie pentru orice, asemeni unei ape cu valuri, care te ridica sau coboara. Recent (sau mai putin recent), m-am simtit intr-o depresie usoara, dar suficient de lunga cat sa ma sece de resursa asta; fara oceanul pe care sa navighezi, conteaza prea putin cum tii carma.
Rutina ne macina. Invatam sa ne complacem, invatam drumuri si operatiuni, renuntam la a ne mai pune intrebari. Ne nivelam orizontul, nereusitele devin obsesii, obsesiile induc dubiile, dubiile duc la noi esecuri. E, mai mult sau mai putin, un “lead role in the cage”. Dincolo de cusca inchidem prieteni, muzica, nebunii, emotiile prea rele sau prea bune pentru a le mai infrunta. Terapia povesteste in cuvinte mari despre cum “clientul are resursele de a gasi rezolvarea la problema”, neglijand un singur lucru. Asemeni gravitatiei care lipeste obiectele de pamant, si omul pare a fi tintuit de un fel de forta gravitationala a sufletului. Uneori, ea e atat de mare incat nu se mai poate ridica, alteori, atat de mica, incat te scuturi de ea ca de somnolenta matinala dupa un concediu relaxant. Thing is, sa n-o lasi sa te tina pe loc. Recent, am decis sa deschid din nou cusca. Sa pornesc, din nou, pe mare. Am luat cu mine muzica, am inceput sa dau de prieteni vechi, de obiceiuri vechi, sa integrez elementele placute in ceea ce sunt acum si sa ma trag de urechi cu F>G.
Si, apropo de drumuri, tinte si planuri, o conversatie epocala dintr-un episod de Criminal Minds:
Vanzatoarea: Where you headed?
Gideon: Nowhere in particular.
Vanzatoarea: How will you know when you get there?
Am inceput sa-mi fac planuri si sa ma tin de ele. Let it roll, baby, roll!
Posted by arkanu on January 13th, 2010 Tineti minte acele telefoane publice vechi, care functionau cu fise? Constiinta citadina dezvoltase o zicala cu privire la acestea, zicala pe care o putem extrapola usor la functionarea multora din serviciile de care (nu) beneficiem: “dai cu pumnul, pica fisa”.
Asemeni telefonului, care te trata cu raceala si refuza sa-ti returneze ce-i al tau, insa reactiona la izbitura, functioneaza si serviciile ISP-ului Airbites Iasi.
Scurta cronologie:
Luni, 11.01, pe la ora 18, conexiunea isi da obstescul sfarsit. Dupa 3 ore, sun la call center-ul lor. Vorbesc politicos, salut respectuos. Mi se spune ca sesizarea s-a inregistrat, a doua zi urmand sa vina echipa sa verifice.
Marti, 12.01, ora 15, ii sun din nou. Mi se spune ca echipa a venit, a verificat si trebuie sa mearga. Evident, nu mergea. Ii rog sa revina, pe acelasi ton respectuos. Mentionez ca sper intr-o rezolvare rapida. La ora 16:30 vin 3 indivizi de la serviciul tehnic. Imi spun ca se duc pana sus sa verifice si se intorc. Le multumesc si le spun ca ii astept sa revina. Evident, nu au facut-o. In seara respectiva aflu ca niciun abonat Airbites din cartier nu putea accesa netul.
Miercuri, 13.01, dupa peste 36 de ore in care nu am beneficiat de un serviciu platit, ora 11:16 ii sun. Dupa convorbiri cizelate si pasnice, decid sa schimb tonul. Se ia, asadar, mina de om suparat si pus pe reclamatii si se incepe convorbirea.
Se mentioneaza, explicit: “e al treilea telefon in 3 zile” si “daca pana astazi la ora 16 nu am internet, ma duc la OPC “(de fapt e ANPC, dar daca-i ziceam asa, riscam sa nu stie ei).
Mi se spune ca pana la ora 14 ar trebui sa functioneze. Ignor promisiunea si intreb pe un ton in niciun caz cordial daca au habar cat e amenda. “1000 de euro, 40 de milioane”, continui expunerea sumbra. Evoc iarasi fatidica ora 16. “Puteti comunica acest lucru colegilor?”, inchei. Vocea de la capatul firului, dupa ce a incercat, pe rand, atitudinea superioara si revolta, murmura sfarsit: “da, le voi transmite”.
15 minute mai tarziu, taica-miu ma suna, intreband daca sunt acasa. In 15 minute a primit 2 telefoane impaciuitoare de la Airbites, a fost intrebat daca se afla langa calculator, pentru a efectua niste verificari. La 12:37, taica-miu ajunge acasa si-mi spune ca lucrurile au revenit la normal, internetul functionand de zor. La ora 16:10 (coincidenta sau nu?), baietii de la tehnic revin, urca din nou la ultimul etaj, coboara la mine, se asigura ca totul functioneaza bine.
Privind in urma, nu pot sa nu ma intreb de ce privim ca normal ce nu e normal? De ce trebuie sa astepti peste 36 de ore in van, doar pentru ca ai vorbit frumos, asa cum ai vrea sa ti se vorbeasca si tie, daca ai fi in locul conlocutorului tau, pentru ca o amenintare si un ton ireverentios sa rezolve problema in mai putin de 90 de minute?
Modul de comunicare eficient da masura educatiei unui popor. Atunci cand vom invata ca normalitatea in relatia client-furnizor de servicii trebuie sa se bazeze pe o comunicare asezata si pe respect reciproc, ne vom numi popor educat. Pana atunci, filosofia pumnului pentru a pica fisa si biciului pentru a pune boul la plug va prima, amabilitatea si promptitudinea ramanand concepte frumoase, identificabile pe dexonline.ro
P.S. Airbites a fost preluat vineri de RDS-RCS, ceea ce, probabil, va insemna un nou pas in profesionalizarea serviciilor oferite clientilor, in preocuparea continua pentru satisfacerea nevoilor acestora si in oferirea unui serviciu de interventie tehnica rapid. Acum, aplicati strikethrough la tot paragraful, incepand cu cuvatul “profesionalizare”, apoi trageti apa.
Posted by arkanu on January 9th, 2010 In seara asta am beneficiat de o revedere pe care mi-o doream inca de anul trecut. Amintiri cu iz de liceu, cu rasete si ironii, cu inteligenta ascutita a lui Adi si cu rasul superior al lui Ilie. Cu povestile despre cum a fost in multele seri petrecute impreuna, in zilele nesfarsite sau in momentele iritant de lungi, ca o tura de stadion sub soarele arzator.
Au trecut ani, vorba cantecului, iar primele riduri de pe fata, o verigheta crescuta parca nefiresc pe deget sau schimbarea obiectivelor au mai taiat din dinamismul si aerul desuet pe care-l respiram candva. Pana si accentul molcom al fostului brasovean pare sa se fi transformat usor, abia sesizabil, inspre unul basarabean.
A fost, probabil, cea mai clara dovada ca cei din generatia mea au si alte variante decat a se schimba total sau a nu se schimba deloc. A mai fost dovada ca, desi nu ne mai vazuseram de ani buni, prieteniile adevarate nu se uita, iar amintirile nebunesti sau doar distractive vor fi mereu proaspete si sincere intre oamenii care au impartit acelasi bol de mancare la ore tarzii din noapte, intr-o casa ratacita in Copou. E, poate, un soi de revelatie acela ca oamenii se pot schimba asemeni unor marci de renume, cu ambalaje mereu noi si deosebite, insa cu acelasi continut de calitate, asa cum il stiam de mult. A fost o seara cu adevarat reusita, intre niste oameni noi-dar-parca-inca-vechi, intr-un loc parca prea nou, dar inca respirand ceva din acelasi aer pe care l-am simtit in urma cu 6 ani, cand i-am trecut pentru prima data pragul, coborand la aceeasi masa la care am stat si astazi.
Posted by arkanu on January 7th, 2010 A trecut o luna si mai bine de cand am scris aici. This has go to die change.
Ca tot e inceput de an (+/- 10%), va urez ca 2010 sa va aduca numai schimbari in bine, sa traiti multi ani, dar sa fie si fericiti, ca altfel n-am facut mare branza si, important, sanatate multa, despre care se zice ca-i mai buna decat toate.
Nu in ultimul rand, pentru ca lucrurile mici, multe si rele ne macina, va doresc ca in 2010 sa aveti cat mai putine zile precum cea de care zice-n melodie:
Bad Day Live
Next Page »
|
|
| |